A fost o dată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.
Aşa începe o carte pe care am citit-o în adolescenţă.
Nu vreau să vorbesc despre Maria, dar vreau să vorbesc despre Bucuria. Îmi amintesc că stăteam odată în Taine, în Unirii, şi vorbeam cu un bun prieten de al meu despre fericire. Mă întreb acum bucuria egal fericire?
Am cunoscut o fată pe nume Maria. O bucurie de fată, mereu cu zâmbetul pe buze. Mereu veselă. Mereu făcea glume şi te binedispunea. Recunosc, fata asta a făcut terapie cu mine. Era imposibil să fiu tristă cu ea alături.
Ei, acestei fete eu îi spun Maria Bucuria. Dar Maria mea nu e fericită. Acesta probabil e răspunsul la întrebarea mea…nu…bucuria nu este egală cu fericirea. Prietenul meu îmi spunea că fericirea vine din lucruri mici. Eu cred că bucuria vine din lucruri mici, fericirea e ceva mult mai profund, fericirea e ca şi iubirea, sfântă. A fi fericit, a avea fericire, nu înseamnă că eşti şi bucuros. Poţi să fii fericit şi atunci când eşti în depresie…
Maria Bucuria nu e fericită. Cred că Fericirea se atinge foarte rar în viaţă, şi cred că numai iubirea te poate face fericit. Celelalte lucruri îţi aduc doar bucuria.
Ieri Jurnalismul din Timişoara şi-a dat licenţa în cea mai neagră zi din istoria lor. După trei ani de distracţii, glume, examene şi prietenii, cea mai importantă zi din viaţa lor, ziua examenului de licenţă, a fost cea mai neagră.
Jurnalismul a terminat în doliu….
Tatăl Izabellei a murit ieri şi Tibi la fel.
Aseară după licenţă am venit toţi la Tibi ca să vedem cum mai este….când am ajuns la spital el intrase în moarte cerebrală….
Îmi vine foarte greu să scriu despre aceste lucruri…foarte greu.
Cu siguranţă Tibi ne-a văzut pe toţi în curtea spitalului. Unii erau cu lacrimi în ochi, alţii urlau şi blestemau…..alţii erau prea îndureraţi şi nu se puteau manifesta…
Nimeni nu a putut să zică Dumnezeu să îl odihnească….nimeni nu poate să creadă că s-a dus la ceruri….
E seară. Ora 23. Sora mea îmi trimite sms: nu mai pot, îmi vine să plâng.
O sun. E stresată mâine are examenul de licenţă. E singură în cămin şi e moartă de frică. A reuşit în aceşti trei ani să termine o facultate. O facultate pe care a vrut să o abandoneze din primul semestru. A reuşit să îşi ia toate examenele din limba franceză, ea, care nu ştia decât Je m’appelle. A reuşit să facă acest lucru şi acum are examenul final. Mâine la ora 9 îşi dă licenţa. Termină.
Vorbeam cu Bubu în seara asta şi îi spuneam că nu îmi vine să cred că ne dăm licenţa. Ea îmi povestea că azi venind pe tren şi-a dat seama că e ultima oară când vine în Timişoara. După licenţă se mută în Alba cu iubitul ei. Se termină…
Eu acum stau şi îmi pregătesc discursul, mâine la 18 am susţinerea licenţei. Am emoţii…
Îmi amintesc cum acum trei ani am venit în Timişoara cu Bubu şi cu Loredana să ne înscriem la facultate. Când ne-am dat jos din autobuzul climatizat am simţit cum ne topeşte căldura. Ne-am cazat în mica garsonieră a cumnatului meu. Dormeam pe jos şi făceam duşuri dese.
Ascultam Vama Veche, piesa La radio, şi cântam prin mica locuinţă. La radio, vreau să ajung la radio.
Îmi amintesc de momentul în care s-au afişat rezultatele şi am fost admisă la jurnalism şi la ştiinţe economice. Şi îmi amintesc cum tata m-a lăsat să fierb pe căldura bănăţeană, spunându-mi să îmi confirm locul la ştiinţe. Îmi amintesc când de mult îmi doream să fac jurnalism.
Îmi amintesc că în ultima zi de confirmări tata mi-a zis: ţi-am pus bani, du-te şi confirmă-ţi locul unde vrei tu. Am vrut să văd cât de mult îţi doreşti……
Oameni buni, e trecut de 12, eu azi îmi dau licenţa!!!!!
Nu ştiam că am sânge atât de rece. După câteva zile petrecute la Terapie Intensivă am devenit parcă alta. Anul trecut când filmam pe acolo mă cruceam şi mi se făcea rău şi îmi doream să nu mai calc niciodată pe acolo. Nu a fost să fie aşa. Dacă atunci mergeam şi după 2 minute ieşeam afară, acum aş sta acolo o zi întreagă ca să îl văd pe el. Ca să pot să îi vorbesc. Nu mă dor picioarele, nu îmi e sete, nu îmi e foame. Stau cu morţii pe hol, ba mai mult mă enervează că din cauza lor nu pot să ajung la geam. Mă uit fără niciun sentiment la ceilalţi oameni în comă şi nu simt nici măcar milă. Deunăzi, bărbatului care avea patul lângă Tibi i s-au schimbat cearşafurile şi i-am văzut ambele picioare amputate, unul dintre ele era proaspăt tăiat, şi nu m-a îngrozit deloc. Am văzut cum îşi ridica cât i-a mai rămas din picioare pentru a i se schimba cearşaful. Pe sora mea mai mică, pentru prima dată la ATI, a năpădit-o plânsul şi groaza, Larisa vine şi mă întreabă Ce e aici? e mort? îi răspund că da. Îşi pune mâna la gură iar eu eu mă înclin asupra patului să văd cum se numeşte răsposatul. Dumnezeu să îl odihnească!
Şi nu sunt singura care are aceast comportament. Suntem peste o sută de oameni colegi, familie, prieteni, care stăm şi veghem. Vorbim cu Tibi pentru ca să îi dăm putere să lupte. Dacă noi am reuşit să stăm cu patru morţi pe hol, să stăm cu atâţia oameni în comă, suntem luptători. Tibi trebuie să fie şi el un luptător. Noi luptăm pentru el. Noi nu pierdem speranţa. Doar speranţa ne-a mai rămas. Şi asta nici Dumnezeu nu ne-o poate lua.
Acesta este cântecul pe care l-am cântat cu toţii la cursul nostru festiv…cu toţii
Seducţia stă la baza tuturor relaţiilor dintre oameni. Fie că e vorba despre o relaţie de amiciţie, iubire, de cumpărare-vânzare, de manipulare, seducţia este mama lor.
Dacă reuşeşti să seduci un om înseamnă că l-ai câştigat, e al tău. E prietenul tău, e sursa ta, e iubita ta, e clientul tău.
Femeile sunt foarte uşor de sedus. Orice bărbat poate să seducă o femeie dacă se pricepe la cuvinte.
La cuvânt, nici nu trebuie să facă mare lucru. Nu trebuie să facă gesturi ieşite din comun pentru a seduce. De altfel, bărbatul în sine este un cuceritor. Ştie să vorbească? să mintă frumos? Să spună un adevăr altfel, să spună un lucru mai sincer de cât e cu adevărat? Reuşeşte să seducă!
Dar cum seduce o femeie un bărbat sau o femeie?
Cineva îmi spunea că o femeie nu trebuie să încerce să intre în graţiile unui bărbat. Acesta este un adevăr acceptat de toţi!
Asta înseamnă că femeile nu ştiu să seducă? Sau femeile pot să seducă doar prin sexualitate?
Adică bărbatul trebuie să fie doar deştept iar femeia doar frumoasă pentru a seduce?
Era profesoară de informatică într-un oraş micuţ din România. De soţul ei nu ştiu prea multe lucruri. Povestea lor, în schimb, are ceva aparte.
Mult timp ea a stat cu un tip care nu o aprecia. Se dădea chiar la elevele din clasa ei. Nu ştiu dacă ea ştia sau nu. Cert era că tipul era un bădăran, un tip din categoria şmenarilor de cartier, fără bani şi bune maniere. Dar avea o reputaţie. Şi acum trebuie să recunoaştem că reputaţia e o întreagă avere, asta ţine locul eleganţei şi iubirii….
După un timp ea a început să se îngraşe, nu cunosc motivele, poate de tristeţe mânca mult, sau poate a avut o problemă de sănătate.
În acest timp, tipul o înşela şi toată lumea ştia acest lucru. Nu erau deloc perechea potrivită. Ea era finuţă şi frumoasă, el un gen de băiat de cartier transformat, datorită anilor, într-un manelist.
Nu cunosc circumstanţele, dar s-au despărţit. Vreau să cred că ea a pus capăt relaţiei. Oricum nu avea niciun viitor cu fustangiul.
La nici un an după despărţire, ea începe să reîntinerească. Avea 30 de ani, stătea într-o mică garsonieră aproape de locul de muncă şi slăbise.
Era frumoasă. Dar nu neapărat pentru că slăbise. Se vedea pe ea că era fericită, mulţumită, avea bucuria în suflet, asta o făcea incredibil de frumoasă.
După trei ani de zile, ea mă găseşte pe facebook. Ştiam că plecase din România, renunţase la postul ei de profesoară din micul orăşel.
Este măritată de un an de zile, locuieşte la Praga cu soţul ei, care e un diplomat. Nu ştie cât timp o să rămână în Cehia, pentru că totul depinde de soţul ei. S-au cunoscut la mare, totul s-a petrecut foarte repede. Acum ea e fericită, mulţumită, iubeşte şi a plecat din oraşul gri, unde dacă mai rămânea avea să piară.
Povestea asta mă face să cred din tot sufletul că ce e al tău e pus deoparte.
Şi că lucrurile care trebuie să aibă loc, au loc fără nicio excepţie. Când nu te aştepţi se poate petrece în viaţa ta un Click. Nu putem fugi de click, dacă e să fie o să fie, ori acum, mâine sau peste 10 ani. Câteodată unele lucruri chiar trebuie să se întâmple.
Important e să ai inima deschisă, cum îmi spunea un prieten. E important să ştim să inspirăm şi să expirăm aerul, lumea în care trăim şi să ne dăm seama că viaţa chiar e o minune şi că fiecare zi este o taină.
De aceea închin un click pentru cineva care m-a învăţat să am inima deschisă !!!
S-au întâlnit din nou ca să uite ei. Nu se iubeau. Erau prieteni buni. Beau bere împreună şi povesteau vrute şi nevrute. Nu era genul de prietenie adevărată, nu se vedeau zilnic, poate că se întâlneau o dată pe lună, dar nu făceau asta regulat.
De data asta s-au întâlnit iar ca să mai povesteacă. Era vară ,era cald afară, iar ultima dată când s-au văzut era frig în parcul de vizavi. Acum era o seară blândă de vară. Ea avea probleme mari, el avea nelămuri. S-au întâlnit să uite.
Nu şi-au terminat berile, dar îşi terminaseră deja confesiunea. Şi au început să se sărute. Dar, ca niciodată, de data asta niciunul nu simţi nimic. Cu câteva minute înainte fata îi sugera băiatului să iubească pentru că e ceva minunat. Şi nu i-a spus-o la modul siropos, chiar credea în ceea ce spunea. Fă dragoste îi spunea, iar el convins de vorbele ei, a privit-o şi i-a promis că o să încerce.
Şi-au dat seama amândoi că noaptea ce vine nu le va aduce nici plăcerea şi nici uitarea care şi-o doreau. Ba mai mult de fiecare când încercau să se atingă mai tandru, începeau să râdă. Şi râdeau copios. Râdeau de cât de jalnici sunt. Cu siguranţă în noaptea asta nu o să realizăm nimic, gândeau cei doi.
După două ore, ea dorea să fie ţinută în braţe. Băiatul i-a promis că o va ţine şi aşa a şi făcut. Ora târzie în noapte a sosit şi atunci a întrebat-o “vrei să mai stăm? dacă vrei te mai ţin în braţe”. Fata se ghemui lângă braţul lui şi cu faţa întoarsă îi spune să o ducă acasă pentru că nu cu el vrea să fie acum. Nu el trebuia să o strângă în braţe.
Ajunşi în faţa casei fata îl sărută şi îi ură noapte bună. Un lucru realizase: l-a ajutat pe băiat pentru o clipă să uite de ea.
Mamă, îmi e atât de greu. Totul e aşa de negru. Mă gândesc la ce o să vină şi îmi e atât de frică…Nu ştiu cum am putut să ajung aici…simt că înnebunesc..
Îţi imaginezi, mamă, înnebunesc!
Medicamentele pe care le iau nu mă ajută la nimic, dimpotrivă, mă fac să mă simt şi mai rău. Parcă mă roade un vierme, parcă cineva îmi suge toată vlaga din trup. Eu nu trăiesc. Eu mă trezesc dimineaţa, înghit pastilele şi aştept să vină seara să mai înghit o tură de medicamente, pentru ca apoi să dorm iar. Când el mă caută nu mi-e bine, când nu mă caută nu mi-e bine.
Mamă, am un gol în minte…nu îmi mai amintesc dacă am încuiat uşa, stau de poveşti cu cineva şi uit ce mă întreabă sau despre ce discutăm. Nu mă pot concentra, cad pe gânduri.
Mamă, totul e atât de negru în viitor.
Mă gândesc la viitor, mamă, mă roade. Vreau să fie bine…
Nu l-am căutat, nu l-am vrut. L-am avut. Îl am. De ce nu sunt liniştită?
Mamă, nu ştiu încotro să o iau. Vreau să plec departe. Să nu mă vadă nimeni. Aici îmi sună telefonul în continuu. Aici nici vremea nu îmi mai place.
Fata izbucneşte în plâns. Se ridcă de pe pat, stinge ţigara şi se îndreaptă spre oglindă ca să îşi aranjeze ţinuta. Mama o privi cu tristeţe şi iubire în ochi. Simţea cât de mult suferea fetiţa ei. Sora ei stătea şi asculta tot în celălalt colţ al camerei.
Noi suntem aici şi te primim oricând. Nu trebuie să îţi fie frică. Noi suntem aici şi te susţinem în tot ce vrei să faci. Te vom susţine aşa cum şi până acum am făcut-o. Vino acasă, vino şi te calmează. Ştiu prin ce treci şi că e dureros. Şi da, ştiu că nu ai vrut asta. Şi ştiu că îţi e greu să pui punct. Poate nici nu trebuie să faci asta. Nu există coincideţe. Lucrurile se întâmplă cu un scop, nu se petrece nimic din senin. Încearcă să te linişteşti. Eşti încă tânără, ai un viitor în faţă şi nu trebuie să îţi fie frică de el. Acum du-te, e târziu.
Fetele şi-au luat poşeta, au coborât şi au plecat. Afară ploua. S-au întors târziu în noapte şi şi-au aşezat capul pe pernă. Niciodată nu ştii unde te duce dimineaţa.
Seara în apartamentul surorii ei o făcu să se gândească dacă nu cumva tot ceea ce credea ea era greşit.
Anul trecut doi tineri s-au căsătorit. Se iubeau şi s-au luat, punct. Acum şi-au cumpărat apartament şi vor să facă un copil. Se ceartă pentru că ea nu îi încălzeşte mâncare, că el nu duce gunoiul, că mama ei îi ajută şi că părinţii lui se bagă în treburile lor. Îşi aruncă prea des vorbe grele şi se ameninţă unul pe altul că mai bine să divorţeze. Acest cuplu chiar are probleme.
Să fie oare căsnicia moartea pasiunii?
Fata se gândea că dacă e aşa preferă să iubească ca şi până acum pe ascuns , decât să distrugă un sentiment frumos, mai bine pe ascuns.
Sora ei spunea că mariajul ei nu doar că nu a omorât pasiunea, ba mai mult iubeşte mult mai profund.
Atunci care să fie problema celor doi tineri?
Văzându-i cum se ceartă fetei i s-a făcut frică şi a pus mâna pe telefon pentru a trimite un sms departe la o persoană care citea “în căutarea oii fantastice”, însă băiatul nu i-a răspuns la sms. Ori era prea târziu, ori nu mai avea baterie.
Cum pot doi oameni care se iubesc să îşi distrugă relaţia din cauza faptului că el se joacă pe calculator, sau că ea nu mai câştigă mulţi bani? De ce au lăsat ca treburile ordinare să pătrundă în relaţia lor?
Fata se gîndea că şi ea face acum aceaşi greşeală.
În loc să se bucure unul de altul preferă să îşi pună sare pe rană, parcă cei doi ar fi rivali într-un război, nicidecum doi tineri care s-au căsătorit pentru că s-au iubit.
Nu ar trebui ca cei doi să îşi facă atâta rău. E foarte uşor să provoci durere în sufletul celui de lângă tine, e atât de simplu, dar e atât de greu să repari greşala. Rana asta nu se cicatrizează niciodată. Bărbaţi, nu vă lăsaţi iubitele rănite. Femeia are nevoie doar de atenţie, atât. Nu bani, nu statut, nu mâncare, nu au nevoie de cineva care să le ducă gunoiul.
Stăteam şi mă gândeam, oamenii ăştia când se mai iubesc dacă se ceartă în halul ăsta? Şi nu mă refer la sex, pentru că încearcă să aibă un copil, mă gândesc la dragoste. Şi la asta ar trebui să se gândească şi ei. Celelalte lucruri vin de la sine.Focul, însă, trebuie întreţinut.
Iubitul ei uitase că azi s-a împlinit un an de când s-au întâlnit prima oara, de când s-au sărutat pe străduţe înguste într-un oraş străin. Uitase sau poate că nu îl interesau aceste chestii. În fond, fata nu trebuia să se mire pentru că tot acest băiat a uitat şi de ziua ei. Şi în plus a ales să îşi petreacă ziua de naştere fără ea. E puţin ieşit din comun, dar fata îl înţelegea. Înţelegea că nu îi place să sărbătorească aceste zile, pentru că şi pe ea o irită comemorările astea. Ce nu putea să înţeleagă ea era tăcerea. Asta o durea mult…
Seara s-a terminat urât, fata simţindu-se ca un rahat în faţa telefonului mobil când primeşte ultimul sms de la el. Se posomoreşte fiindcă el nu era dispus să o asculte. Atunci fata se gândi: eu fac tot ca să se simtă el bine, să îi fie lui bine, dar de mine cine are grijă, nu mă întreabă nimeni dacă sunt ok? Colega de serviciu o trezeşte pe fată din visare şi îi spune să se liniştească, oricum “băiatul ăsta nu e potrivit pentru tine…meriţi mult”. Cuvintele astea au venit ca nişte lovituri de schimb pe faţa îngândurată a fetei.
În staţia de autobuz erau mulţi oameni care aşteptau expresul. Se aşeză pe bancă şi îi venea să urle de nervi şi de tristeţe. Nu mai avea nicio speranţă, niciun vis de urmat. Totul era aşa de sec. Singurul lucru care o scotea din plictis era el. Acum el a început, însă, să îi facă viaţa şi mai grea. Pe autobuz, mergând spre apartametul surorii ei, ochii i-au plâns, îi venea să urle şi nu îşi putea lua privirea de pe inelul pe mâna dreaptă.
Ştia că se distruge aiurea, pentru că el i-a zis că nu îi poate oferi mai mult de atât. Ea acceptase, iar acum suporta consecinţele.
În apartament se discuta despre politică, carieră şi bani…
Unii dintre jurnalişti, sunt jurnalişti frate! Adică nu se joacă, lucrează zi şi noapte, visează ştiri şi evenimente chiar şi în weekend.Viaţa lor înseamnă ştire, soţia lor este o ştire, copilul lor este o ştire, berea e o ştire, cheful e o ştire.
Cade omul de pe clădirea înaltă de 7 etaje şi toţi aleargă după cele mai înspăimântătoare poze şi imagini, deşi nu le pot da publicităţii. Aceşti jurnalişti au dinţii galbeni şi rânjesc în continuu, sunt iuţi şi te agresează.
Acum îmi amintesc sfatul unui bătrân ziarist din Timişoara ce îmi spunea că în presă trebuie să fii cu bun simţ.Îmi amintesc că m-am enervat când am auzit acest lucru.
Ador miturile urbane, m-am îndăgostit de ele. Acum am auzit o poveste de amor din care redau doar un fragment:
Nopţile de dragoste pentru mine erau de o tristeţe imensă, pe lângă plăcerea actului simţeam o durere sfâşietoare, e greu de descris în cuvinte, mă durea în suflet fiecare lovitură de a lui,fiecare mişcare de a lui. Am deschis ochii şi l-am privit, parcă era un demon, mă devora, mă supunea. Mi-am ferit privirea, nu am putut suporta intensitatea ochilor lui, ochii lui care îşi schimbaseră forma,culoarea, mesajul. M-am agăţat de braţul lui şi mi-am întors faţa spre perete, privirea lui mă ardea, loviturile lui mă dureau. S-a oprit, s-a ridicat asupra mea… m-a privit aşa întoarsă apoi şi-a lipit trupul de mine, acum era el, era om. L-am întrebat: E mai multă suferinţă decât iubire? Îmi răspunde gesticulând din cap: NU.
Îi povesteam unui prieten că sunt foarte gândită pentru că peste o lună nu o să mai am unde să stau şi colac peste pupăză termin şi facultatea şi pa şi pusi la revedere fericire. Îi explicam foarte aprins că nu ştiu cum o să mă descurc.
Termin facultatea şi îmi pare rău, că până acuma mi-a fost bine, acuma încep problemele, responsabilităţile obligaţiile. Acuma nu mai pot să mai chiulesc, să mai fug prin ţară. Trebuie să îmi găsesc de lucru ca să pot trăi.
Şi îi mai povesteam că nici serviciul nu o să îmi aducă mari satisfacţii, pentru că din banii trudiţi trebuie să îmi plătesc chiria, cheltuielile lunare, apa, gazul, internetul, cablul, plus că trebuie să mai şi mănânc şi să mă îmbrac. Eram foarte profundă şi sinceră în ceea ce îi povesteam. Şi el la rândul lui părea să mă înţeleagă. El lucrează şi viaţa lui e aşa cam seacă, nu mai are chef de nimic.
Şi stăteam aşa şi ne gândeam la viitor. La un moment dat îmi zice să nu mă mai gândesc la viitor că nu are rost că el oricum vine, dacă nu am murit până acum înseamnă că îmi trăiesc viitorul.
Şi atunci ni s-a aprins un beculeţ la amândoi: dacă am muri nu ar trebui să mai plătim chirie, taxe, nu avem nevoie de internet. Practic doar stai…
Nu doar că e la os, dar deja a început să taie şi din el, milimetru cu milimetru. Acum mai bine de 10 ani când Goldul a venit la noi în zonă, s-au format două tabere. Cei care erau cu ei, care vroiau să radă de pe faţa pământului munţii, şi cei care evident nu îşi doreau acest lucru.
Situaţia la care au trebuit să facă faţă roşienii, cornienii şi abrudenii nu a fost deloc uşoară. Vorbim despre nişte oameni care toată viaţa lor au trăit din minerit, au pus o pâine pe masă datorită aurului ce zăcea şi încă mai zace sub ei.
Ce s-a întâmplat în decursul acestor ani e de groază. Toate minele de stat sau private s-au închis. Ce înseamnă asta? Mii de oameni fără locuri de muncă. No money.
A venit Goldul acum câţiva ani. Unii oameni nu au stat pe gânduri şi şi-au vândut imediat proprietăţile şi tot în acest timp erau şi angajaţi ai firmei. Ce înseamnă asta? bani să o iei frumos de la început într-o altă localitate, chiar şi în apropriere, în plus şi un loc de muncă. Primii cinci ani au fost înfloritori pentru Apuseni. Această parte a Arieşului avea aurul, avea Goldul, iar cealaltă parte avea pădurile şi staţiunile montane. Parcă lucrurile se îndreptau în sfârşit şi pentru moţi.
Ce a urmat apoi e îngrozitor. Goldul nu a primit avizele necesare să înceapă activitatea. Toate proiectele au fost sistate iar mulţi dintre angajaţi nu mai aveau de lucru. Combinatul, Dealul au dat faliment. Mai apoi au fost încercări jalnice de a se reinvesti în minerit.
În momentul de faţă până şi cei mai înverşunaţi oameni împotriva Goldului, se roagă seara la Dumnezeu să apară la dimineaţă un negociator care să le promită o sumă frumuşică dacă sunt de acord să plece din zonă.
Când nu mai ai bani nici de o conservă nu te mai interesează nici ecologia, nici munca ta de o viaţă, nici familia ce o laşi în urmă, nici mormitele celor dragi.
Eram copilă când Goldul a apărut în oraş, m-am temut pentru dealurile mele, dar acum cred că fac şi eu parte din acei oameni care se roagă noaptea. Aş fi o ipocrită să afirm că vreau să rămână munţii veşnici. Să dispară! dacă asta înseamnă o viaţă mai bună pentru cei de acolo. Da, am luat parte la Fân Fest, am susţinut acest mesaj, dar cum nici dragostea nu îţi dă de mâncare aşa şi cu munţii.
Vă recomand să fim realişti.
Tatăl meu are un bar în Abrud. În viaţa mea nu am văzut oameni mai trişti decât cei care îşi beau şomajul şi pensia de boală. Tinerii au fugit de acolo cu viteza luminii iar viitorul nu sună deloc bine.
Cât despre Fân Fest…niciun om din Apuseni nu s-a dus acolo ca să protesteze, a luat parte la festival pentru că veneau oameni ciudat îmbrăcaţi, oameni care veneau doar pentru trupele ce concertau. Festivalul în sine este unul deosebit, dar cine salvează Roşia Montană? Roackerii care nu au bani nici de ţigări?
Trăim într-o lumea reală. Banul e ban, şi spun asta fără un pic de materialism. O spun poate din iubire pentru oamenii mei.
Vă rog eu mult, din suflet: SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ!!!!! Vă implor!
PS: mă puteţi bombarda cu comentarii ecologiste, nu am să le dau erase.
Întotdeauna când ascultam Vama Veche simţeam că muzica lor mă face să mă bucur de lucrurile simple… şi îmi plăcea mult senzaţia. Apoi am descoperit alte chestii care mă făceau să mă bucur de lucruri simple şi mi-a plăcut. Apoi am început să alerg, să caut bucuria în toate lucrurile simple şi au trecut pe lângă mine evenimente pe care le-am tratat ca lucruri simple, dar fără să mă bucur. Nu e important, e doar un circ, un joc în care participăm mai mulţi, nişte chestii care trebuie să se întâmple.
Am găsit lucrurile simple, dar unde e bucuria? Parcă aş fi un copil care îşi doreşte mult o jucărie şi de ziua lui primeşte un cadou frumos împachetat, cu fundiţă şi cu scris mare LA MULŢI ANI!. Un cadou atât de frumos…iar înăuntru SURPRIZĂ…o carte de colorat. Şi atunci mă întreb şi eu: dar jucăria?
Unde e jucăria? ai nevoie de carte, mi se va spune, dar eu copilul, vreau jucăria, asta îmi doresc. Cartea e frumoasă, mă învaţă să desenez, dar eu îmi doresc jucăria.
În inima acestui copil va rămâne întotdeauna această dorinţă de a avea jucăria. De asta probabil peste câţiva ani va primi jucăria mult visată. În sfârşit jucăria e a lui…doar că acest copil, copilul nu mai e copil, a crescut nu mai are nevoie de jucărie. Jucăria nu îi mai provoacă nicio bucurie….
Şi dacă nu îmi mai doresc lucruri simple, o să primesc atunci lucruri simple?
Copilul, de fapt, îşi dorea bucurie…jucăria nu era importantă.
Am simţit frica. În ultima vreme am simţit o frică cronică. Îmi era permanent frică, dar nu la modul patologic, cu toate că de mai duceam mult dădeam şi în patologic. Dar nu, era un altfel de frică, o frică de viitor, una constantă. Viitorul până nu de mult era o aventură, nu ştii niciodată unde te duce dimineaţa.
Ieri am plecat cu Larisa din această zonă a ţării în cealaltă zonă. Trebuia să mergem vreo 5 ore, ea să rămână la destinaţie, eu să mă întorc cu trenul. Am tăiat-o din Timişoara cu viteza de la raliu. După două ore am oprit să bem o cafea sub aripa avionului personal al lui Dej, ce nu mai era funcţionabil din ‘77. După ce ne-am făcut tabieturile am pornit la drum, tot înainte. Frica s-a instalat în momentul în care şi pana s-a instalat la roata din dreapta. Să ne întoarcem nu aveam unde, roata de rezervă ne asigura în schimb un drum “sigur” până la prima vulcanizare.
După patru ore de la incident am ajuns în siguranţă acolo unde eram aşteptate. Eu, aşa cum mi-am propus, m-am dus la gară şi am luat primul tren spre “acasă”. Distanţa s-a epuizat proporţional cu paginile cărţii mele. Am ajuns în Timişoara, am aşteptat 30 de minute după tramvai, iar în staţie era plin de boschetari. Imaginea a fost de-a dreptul înspăimântătoare. Gândeşte-te că nici când era cât pe ce să fiu înjunghiată la Chişinău nu m-am simţit atât de speriată. Tramvaiul nu mai venea şi singura soluţie era să iau un taxi. Cum nu mai aveam bani în portofel trebuia să merg la bancomat să îmi scot nişte bani. Vreo 15 boschetari m-au urmărit cu privirea cum eu încerc să intru în bancă fără niciun rezultat. Apoi cum m-am îndreptat spre un alt bancomat, eram cu ochii în patru nu cumva unul dintre ei să mă surprindă. Un alt necaz pe cap, bancomatul nu îmi dădea bani, era blocat. Mă ia cu dureri de cap. Toţi se uitau la mine. Plec, fac trei paşi, mă întorc la bancomat de frica celor de pe stradă. Îl mai verific o dată dacă nu a scos cumva banii în acel timp. Banii nu erau, mă enervez dau doi pumni în bancomat şi mă întorc cu spatele mai speriată decât eram. Fără bani să mă întorc acasă şi cu o haită de boschetari în jurul meu. Mă lipesc de oamenii “normali” care mai treceau pe la ora aia pe stradă. Mă îndrept spre un alt bancomat, deja mi se citea disperarea pe faţă, nu aveam la cine să apelez. Am reuşit să scot câţiva bănuţi, răsuflu puţin mai uşurată, gândul banilor pierduţi s-a evaporat, acuma trebuia să fiu vigilentă la cei din jur. Ajung în staţia de taxi, verific bine firmele, să nu mai păţesc ca data trecută când de obosită ce eram m-am urcat la un privat şi m-a stors de bani până în complex. Mă urc în maşină şi cedez nervos, eram buimăcită îi povestesc la taximetrist ce am păţit, şi el în loc să o ia pe drumul cel mai scurt o ia pe altă arteră. Îi spun că era mai aproape dacă o luam la stânga direct. Îmi zice că îşi cere scuze, nu ştie de ce a luat-o pe acolo, dar că să stau liniştită că o să îmi oprească ceasul mai repede ca să nu plătesc mai mult decât trebuia.
Pe când să mă dau jos din maşină îmi povesteşte despre cartea pe care o citeşte, despre coincidenţe şi îmi recomandă o carte. Înainte să trântesc uşa de la maşină îmi spune că telepatia are o mare putere şi să am grijă.
Ce crunt este să te trezeşti dis de dimineaţă cu nervi! Asta mai ales când nu ai niciun motiv, sau motivele sunt de-a dreptul stupide.
Mă lezează normele, cred că asta e. Mă lezează bunele maniere, cercurile sociale, mă irită discuţiile fără de sens.
Hai să vorbim despre nimic, exact ca şi Seinfeld, hai să facem un serial despre nimic. În fond sensul, sensurile din lumea asta, au fost prestabilite. La muzică îi spunem muzică deşi am putea să îi atribuim un alt semn. De fapt muzică e doar o înşiruire de şase litere, litere care sunt şi ele nişte semne prestabilite. De ce tastatura de la calculator nu e în ordinea alfabetică, de ce de sărbători bem şi mâncăm până la refuz, de ce la şcoală ne ascundem accentul de ardelean sau de oltean şi vorbim cu toţii pe munteneşte. De ce ziua are doar 24 de ore şi de ce există doar 60 de secunde?
Mă întorc acasă. O să mă întind pe iarbă şi o sa îmi chinui pisoiul şi o să îi fac poze lui Futici, şi o să îmi rolele şi o să mă plimb şi o să mănânc. Mă întorc cu pantofii negri în picioare şi fără entuziasmul de altădată.
Plec iar, vin iar….un du-te vino. Si patul meu care mai e?
Am cules florile de mai, asta e cel mai important. Din categoria marilor dureri de cap a reînviat un sentiment, spun că a reînviat deşi nu l-am avut niciodată. Dar, a reînviat, pentru că îl recunosc. M-am spălat de dimineaţă pe dinţi ca să pot să îşi iau inima în ei şi cu curaj să păşesc cu pantoful negru din nou în acel loc de care odată eram atât de ataşată. Cum poţi să uiţi atât de repede până şi ce ai uitat odată? Ce mă mai leagă pe mine de acel loc? Părinţii? căţelul? curtea? casa?
Am uitat tot ce am trăit acolo…de fiecare dată când merg realizez că nu am la ce… ştiu că e obraznic din partea mea să spun asta…dar ăsta e adevărul.
Voi cu toţii aveţi un loc, dar sunt mulţi care îşi caută încă acel spaţiu care li se cuvine şi care îi completează, sunt atât de mulţi…
Să rămân aici nu îmi provoacă nicio emoţie…să plec e acelaşi lucru, dar ştiu că pe de-o parte mulţumesc câteva persoane…
Motivul real pentru care nu vreau să plec e unul cât se poate de banal şi pe atât de moral: ştiu că iar o să primesc sfaturi care sunt obligatoriu în opinia lor de urmat, indicaţii, o să îmi contureze viaţa, o să mi se prezică, o să mi se deseneze viitorul cu pensula pe care o dispreţuiesc, şi ei, ei ştiu acest lucru. Dar în opinia lor mă aduc pe calea cea bună. Să realizez o ruptură nu am curaj, iar comunicarea cu ei nu a avut nicio consecinţă benefică.
Şi da, mă omoară şi pe mine amintirile!
Suntem visatori cu plumb in ochi oare?
Ceea ce se intampla la Chisinau, revolta, revolutia, faptul ca tinerii în sfârşit au ieşit în strada, nu poate decât să mă bucure…
Faptul că ei sunt răniţi sau chiar omorâţi mă doare….
Anul trecut m-am întors de la Chişinău, de la manifestaţia din 27 martie 2008, cu multă speranţă în suflet. Moldovenii sunt români, basarabenii sunt românii noştri.
Niciun timişorean, bucureştean, niciun român din România nu este mai român decât un basarabean este!!!
Nu putem decât să ne rugăm, să sperăm că nu vor trebui să moară mii de tineri cum au murit în 89 pentru ca şi în Moldova lucrurile se rezolvă. Cu toate că avem dovada clară, ceea ce s-a întâmplat la noi, lucrurile nu vor fi edenice după ce comuniştii vor fi înlăturaţi de la putere.
Ceea ce fac eu, cee ce fac românii este nesemnificativ, cu siguranţă protestele din ţară nu vor ajuta la dărâmarea regimului de la Chişinău, dar cu siguranţă aceste manifeste vor da curaj tinerilor care în momentul aceasta se luptă cu forţele perfide din capitala Moldovei.
Am simţit de când m-am întors din Moldova că ceva se va întâmpla:
Era de aşteptat ca până la urmă tinerii să iasă în stradă…respect pentru că au aşteptat momentul potrivit.
Ascult un cântec de la Alternosfera care mi-aduce aminte de momentul în care am vizitat cimitirul eroilor de la Mănăstirea Tabăra, la câţiva km de Chişinău:
Să sperăm cu lupta nu e în zadar, că nu suntem visători cu plumb în ochi…tinerii din Chişinău s-au născut în război, să sperăm că nu vor muri în lupta pe care o duc…
Dumnezeu să ne binecuvânteze paşii şi să sperăm că dreptatea va fi de partea celor drepţi, care luptă pentru valorile lor!!!
JOS COMUNISMUL!!!!
Mult curaj, Fraţilor!!!
Bsarabia Pamant Romanesc!!!
John Nae Tarnoczi, omul care ne încânta în fiecare seară de miercuri şi sâmbătă în Porto Arte, este grav bolnav şi are nevoie de ajutorul nostru!
Nae este unul dintre muzicienii preţioşi ai Timişoarei, cei mai în vârstă ca noi şi-l aduc cu bine aminte de pe vremea când cânta cu Pro Musica. În ultima perioadă, el cânta în Porto Arte, la Vapor.
Media din Timişoara face apel la publicul ei, cântăreţii de prestigiu din Timişoara fac apel la fanii lor:
“Grav bolnav, cunoscutul muzician Nae Tarnoczi are nevoie de noi! Vino vineri, 17 aprilie, începând cu ora 19 la Filarmonica Banatul la un concert caritabil! Vor cânta Doru Iosif şi Saşa Stoianovici, Trupa Vest, Amala, Bega Blues Band şi Adi Bărar cu Trupa Zomm. Intrarea generală este 10 lei. Invitaţiile pot fi găsite la casieria Filarmonicii sau la sediul săptămânalului Opinia Timişoarei.
Încasările evenimentului vor fi donate integral pentru tratamentul muzicianului.”
„Este unul din primi basisti daca nu chiar primul basist electric ,in adevaratul sens al cuvantului , din Timisoara. A cantat la inceputuri prin cluburi ca pana la urma sa se stabileasca la o formula mai stabila cu Dinu Popescu la voce ( un vocalist super) la clubul Ada Marinescu , asa l-am cunoscut eu fiind prieten cu Dinu si vecini de cartier si de club. Canta exceptional la bas iar mai tarziu s-a apucat de voie de nevoie sa cante si vocal asa s-a dovedit ca are si o voce foarte buna.Cel mai mult ii placea sa cante in stuilul lui Joe Cocker , dar era innebunit si dupa Al Jarreau. E unul din cei mai buni muzicieni ai orasului si imi pare sincer rau de starea lui”, ne-a declarat muzicianul Arpad Kajtar. Organizatorii concertului spera ca timisorenii sa raspunda pozitiv la aceasta actiune umanitara, iar mai multe amanunte despre acest concert vor fi facute publice in zilele ce urmeaza. Nae Tarnoczi a facut parte printre altele din trupele Progresiv TM si Pro Musica si a scris si o carte ce poarta titlul de La Vest de Bega.
La concertul organizat pentru ajutorarea lui Nae Tarnoczi va participa si liderul trupei Cargo, Adi Barar, care va canta alaturi de formatia Zoom. „Nu putem canta cu Cargo, fiindca Baciu este plecat in acea perioada. Nae a cantat si in una din formulele de inceput ale Cargo, o perioada scurta, avea o voce expresiva. Vom incerca sa il ajutam cu tot ceea ce ne sta in putinta si as fi foarte bucuros daca in aceasta campanie de strangere de fonduri s-ar implica multa lume“, ne-a declarat Adi Barar.
Sursa: Agenda
Când te prind demonii, e nasol!
Când eşti pus să alegi între o viaţă comodă şi una plină de aventuri, mulţi alegem comoditatea. E greu să ne desprindem de familie, de prieteni, de tabieturi, e greu să renunţăm la o viaţă comodă şi să ne luăm viaţa la plimbare. Personal am o mare dilemă, să plec sau să rămân. Aici mi-am creat universul, aş putea să am o viaţă lipsită de griji. În schimb, unde vreau să plec nu ştiu ce mă aşteaptă şi mi-e frică de necunoscut. Recunosc acest lucru.
Întotdeauna am făcut lucruri neprevăzute, planurile la mine nu au ţinut niciodată. Ieri mi s-a întâmplat un lucru ce mi-a dat mult de gândit. Mă bucur de o libertate personală şi financiară pe care nu mulţi o au. Când mi se face dor de ducă, plec. Merg la gară şi prind primul tren. Ai zice că aici ma contrazic, că dacă mi-e frică de necunoscut, cum să plec aşa. Uite că plec, că plec la sigur…am prieteni peste tot care mă primesc. Problema e că acum vreau să plec unde nu cunosc pe nimeni şi unde nu mă aşteaptă nimeni. Şi va trebui să o iau de la început, va trebui să reiau munca ce am depus-o aici ca să dovedesc altor persoane de ce sunt capabilă, şi acum nu mai sunt susţinută de nimeni.
O prietenă îmi spunea că vede în mine o femeie susţinută, nu întreţinută. Dacă mă trezesc într-o dimineaţă că vreau să scriu o carte la Paris, iau avionul şi plec la Paris. Un lucru cât se poate de adevărat.
Nu am plecat la Paris tocmai pentru că acolo nu mă aşteaptă nimeni. Nu sunt dorită, dar aş putea fi.
Plec…am plecatul în sânge. Nu e prima oara când mi-am schimbat viaţa, ştiu că pot. Sunt o puturistă.
Şi îmi e atât de frică….
Ne-am jucat în nisip, am avut vacanţe, am făcut decenii de şcoală, avem o casă, o familie, o slujbă… o carieră. Intrăm în anonimat.
Vrea un copil. Sora mea vrea un copil şi simte că acest lucru îi va aduce, ei şi soţului, multă fericire. Cât de mult ne putem complica viaţa şi câte lucruri absurde îi cerem, când ceea ce ne face fericiţi sunt lucrurile simple.
Lucrurile simple, oameni buni. Nu excentricităţi, nu masa la restaurant, nu hainele de firmă, nu vacanţele costisitoare, nu bogăţia materială…
Au trăit, au simţit, şi-au permis să plece în vacanţă, şi totuşi doar lucrurile simple îi fac fericiţi. S-au săturat să facă vizite de protocol, să râdă la glumele fără umor sau să vorbească despre reţete de slăbit sau rochiţe cu flori. Îşi doresc un copil, să le însenineze viaţa. Cheful de ieşit a pierit, distracţia nu mai are aceaşi formă precum în studenţie. Spunea el că are nevoie de asta, simte că intră în anonimat, invitabil, nu are bilet dus întors.
Poate că viaţa asta are doar un singur sens, unul simplu, amintit în cărţile străvechi. Copilul este minunea. Minunea fiecărei mame, fiecărui tată.
Alergăm atât de mult în viaţa asta, ca să ne dăm seama că teritoriul de care avem nevoie este de maximum 2 metri. Nu avem nevoie de mai mult teren sau spaţiu. Nu avem nevoie de mii de hectare, nici de milioane de bani. Nu sunt idealistă, ştiu că banii aduc bunăstarea, dar totodată ştiu că ei aduc doar amăgire şi sentimente perfide.
Câţi dintre noi mai simt nevoia să facă o plimbare cu tramvaiul? sau să fugă pe străzi?
Inevitabil murim. Viaţa are o finalitate, că vrem, nu vrem să admitem acest lucru. Inevitabil murim. Putem muri stupid, dureros, din cauza unei boli, de bătrâneţe sau din accident. Săptămâna trecută o persoană, dragă, a murit dintr-un motiv pe care unii l-ar considera mai stupid decât să îţi cadă o cărămidă în cap în timp ce ieşi din casă. Nu am crezut că vreodată voi asista la aşa ceva… tristeţea să îţi fie fatală, o persoană să moară de tristeţe şi sufletul ei pereche să fie pe moarte din acelaşi motiv…
Ajunşi la o vârstă înaintată, neavând copii, o pereche şi-a pus toată încredere în finii lor. Le-au încredinţat casa, toată averea, sufletul lor, viaţa lor… Răsplata pentru acest lucru: decepţie, durere, necaz. După ce o viaţă întreagă ai muncit şi ţi-ai creat condiţii de viaţă modeste, soarta să îţi dea o asemenea lecţie la o vârstă la care crezi că nu mai ai nimic de învăţat, e oarecum un paradox.
E trsit când vezi că persoana respectivă nu mai are niciun scop, nicio speranţă din cauză că a fost trădat de oamenii pe care îi vedea ca pe proprii copii. Săptămâna trecută el a murit, a murit de supărare. După ce mai bine de o lună a fost în depresie, slăbise şi plângea tot timpul. Nici măcar soţia lui nu putea să îl liniştească. Este vorba despre Petre şi Letiţia. Până şi în ultimul moment Letiţia a fost lângă soţul ei, l-a vegheat şi l-a îngrijit. Acum că el a murit, ea e pe cale să se ducă…
O lecţie de viaţă, dată ca o ultimă morală de la Dumnezeu. Am văzut în casa lor cea mai pură dragoste şi cel mai perfid joc. Am văzut şi am înţeles ce înseamnă iubirea, respectul şi devotamentul, dar totodată am văzut şi disperarea, mâhnirea. El s-a stins de tristeţe după ce câţiva ani buni s-a luptat să supravieţuiască. Degeaba, amarul l-a distrus şi i-a scurtat zilele…
La câteva zile după ce el a fost îngropat, Letiţia simte o cheamă şi pe ea pământul…le-a trebuit ceva timp până să o salveze, nu au lăsat-o să se ducă în mormânt.
Roata se întoarce, şi de asta îmi e frică şi mie şi ar trebui să îţi fie frică şi ţie. Totul în viaţă se plăteşte… nimic nu rămâne atârnat.
Dumnezeu să îl odihnească în pace, în pacea pe care ar fi trebuit să o aibă acum la bătrâneţe, dar care i-a fost spulberată…
Sunt fan Andreea Bălan, aşa m-am hotărât eu stând aici şi ascultând Aparenţe. Totodată piesa aia cu doi ochi căprui mi se potriveşte… mie şi la încă poate mii de fete….din prietenie ascult cu Maria pe tipul ăla Antonio Solis, ce cântă coloana sonoră de la Salome, mare film, frumoasă poveste. Ovidiu este sigur că o să mor… de dimineaţă nu m-am simţit io prea bine. Maria sparge boxele cu o piesă de la Cristina Rus…. aşa e când te cheamă pământul… vorba aia de necaz şi supărare aş striga la cer privind în jos!!! Offf dacă mi-aş da licenţa din comunicarea pe messenger:P
M-a trezit cu poftă de scris. Hai să scriem o carte, mi-a zis. Eu nu ştiu să scriu cărţi, ştiu să scriu scrisori, însă noi amândoi ne scriem telegrame. Unde a început totul, nu ştiu să spun exact…a început şi asta contează.
I-am văzut gândurile, am zburat braţ la braţ, l-am citit, m-a citit, i-am cântat.
Deci aşa începe primăvara, cu vise şi speranţe măreţe, cu o ploi îndrăzneţe, cu o stare plăpândă şi o alergie acută. Mai trece o vreme şi vara vine şi uite că a trecut anul şi pe inimă a luat-o valul.
Am fost iar la Balta Albastră, exact la un an după ce aici m-am auzit gândind, de data aceasta am venit aici cu două persoane ce mă iubesc şi inevitabil am simţit cât sunt de iubită.
Mă bucur enorm că prietena mea Celia F.D. s-a liniştit, s-a retras în sine şi acum a făcut loc iubirii. Cine este iubit este privilegiat.
Eşti un om special dacă cineva îţi oferă acest cadou. E o taină ceea ce trăieşte Celia acum, e o bucurie, e o fericire, e o iubire, o iubire frumoasă şi sigură. Mă bucur şi eu enorm pentru ea şi pentru el, sunt fericită şi eu pentru ei!
PS: şi pentru că cei care îmi citesc înscrierile ştiu că eu sar de la una la alta, în acest post am scris despre trei întâmplări diferite ce le uneşte un singur lucru.
Trebuie să recunosc, întotdeauna am fost fascinată de miturile urbane. Până şi cuvintele sunt de-a dreptul fascinante. Mituri urbane, un fel de bârfe de oraş, legende de prin urbe, cineva a făcut ceva extraordinar sau cuiva i s-a întâmplat o chestie şocantă. Le auzi prin baruri, de obicei în miez de noapte, şi îţi pun imaginaţia la contribuţie. Poveşti nemuritoare şi poveşti de viaţă din care poţi învăţa atâtea lucruri. Şi chiar dacă nu sunt adevărate, cele mai multe dintre ele pot fi, şi i se poate întâmpla oricui. Cred că în asta şi constă frumuseţea lor. Cel care poartă mitul urban este o persoană deosebită, mă refer la omul care contribuie la răspândirea mitului. Felul în care dă grai acestei poveşti, gestica, modul cum îi sclipesc ochii atunci când se aproprie de punctul culminant, te fac să visezi cu ochii deschişi şi să crezi că tu eşti personajul principal în poveste.
Ultimul mit pe care l-am auzit m-a cutremurat… şi m-a bucurat că s-a terminat oarecum cu bine. Eu nu mă pricep la povestit…nu am stofă de narator în mine.. sper să vă redau însă această legendă cât mai “plăcut”, să vă trezesc senzaţii, iar dacă nu reuşesc îmi cer scuze şi vă recomand să povestiţi această poveste într-un bar obscur, în şoaptă şi vă promit că poveste va fii pe deliciul ascultătorului.
Parcă erau beţi. Se sărutau, se atingeau. Stăteau chiar aici pe canapea lângă bar şi mi-a fost foarte uşor să aud şi ce povesteau, când povesteau , pentru că mai tot timpul erau bot în bot şi nu erau atenţi la cei din jur. Cel puţin ea, el era oarecum mai rezervat, zic oarecum pentru că el o incita şi nu îi dădea pace, dar îţi spun, un băiat atât de frumos nu am văzut în viaţa mea, cred şi eu că tipa aia nu se mai dezlipea de el. Hai să fim serioşi să găseşti un gentleman la un cazino e puţin ieşit din comun. Un tip elegant, manierat, cu o maşină superbă parcată chiar în faţă şi era atât de delicat. În viaţa mea nu am văzut un bărbat cu mâinile atât de albe şi curate. A invitat-o acasă la el, nici prin cap nu mi-a trecut că tipa nu o să meargă. Se potriveau de minune. Le sclipeau ochii amândurora.
Ei bine, fata nu l-a urmat, se pare că nu vrut să meargă la el acasă. A plecat singură spre garsoniera ce o avea închiriată chiar la 5 minute de centru. Iar el a dispărut, jur că m-am uitat după el şi nu mi-am dat seama pe unde a luat-o. Pe ea am petrecut-o cu privirea până după colţ, avea un mers lin, calm, părea atât de liniştită.
Dimineaţa fata setrezeşte şi nu îşi poate mişca limba. Era foarte umflată. Se duce la judeţean şi acolo doctorii se uită la ea ca la felul trei, nu îşi explică cum de are ce are. Ce are, poate vă întrebaţi? O ciupercă, o ciupercă pe care doar morţii o fac. Fata le spune că seara a cunoscut un băiat cu care s-a sărutat de mai multe ori. Medicii au chemat poliţia, fata a dat toate detaliile pe care le cunoştea despre el, îi rămânsese în cap numărul de înmatriculare al maşinii lui. Poliţia îl identifică şi îi fac o vizită la domiciliu. Acolo, surpriză, două fete erau legate de patul din dormitor şi nu mai respirau. Erau goale, moarte de puţină vreme pentru că nu miroseau şi carnea lor părea vie. Erau moarte şi penetrate de nenumărate ori.
Dacă fata de la cazino nu rezita tentaţiei, dacă fata l-ar fi urmat, era şi ea acum moartă, goală şi legată de pat.
Vine o vreme când e necesar să schimbi câteva lucruri în viaţa ta. Iar pentru asta ai nevoie de mult curaj. De câteva luni sunt altfel decât mi-am dorit să fiu. Am luat-o pe un drum despre care credeam eu că mă duce exact acolo unde îmi doresc să ajung. Mare mi-a fost dezamăgirea când am parcurs o bună bucată din acest drum şi mi-am dat seama că am ajuns exact acolo unde nu doream.
Se întâmplă oricui. Acuma e vremea schimbărilor! Şi astfel cu o doză de nebunie, inconştienţă şi încă ceva am reuşit să schimb un lucru. Mai încă puţin, de schimbat încă ceva şi o să fie bine. Răbdarea de ardeleancă m-a făcut să înghit prea multe.
Am cea mai frumoasă familie, cele mai tari surori, un tată de nota zece şi o mamă frumoasă. Am prieteni buni, pe care mă pot baza cu care pot vorbi orice. Am un job onest, fac ce îmi place. Şcoala ma învaţă lucruri noi şi utile. Mănânc ce vreau, pot să fiu unde vreau. Sunt fericită, domnule! Tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit…În plus mi-am simplificat viaţa. Fără stres, gânduri iluzii deşarte…sunt cea mai fericită!
Ceva ca lumea, nu altceva! Ca întotdeauna, băieţii de la Implant pentru Refuz au făcut un spectacol pe cinste. Vita i-a energizat din nou pe timişoreni. Am fost plăcut surprinsă că l-am văzut din nou pe Ochelari alături de IMPERE, dat fiind faptul că anul trecut în martie, el a încetat colaborarea cu trupa. În fine atmosfera, exprimându-mă banal, a fost incendiară.
Nu ai tocuri? fustiţă? kilu de fond de ten pe faţă şi sprâncene desenate? du-te în Heaven şi în Fratelli şi o să te simţi excepţional… ca o PARIA. Sute de oameni o sa întoarcă moaca după tine şi o să se întrebe ( ceea ce e foarte bine… mai gândesc şi ei) De Unde Dracu’ ai Aterizat? Doamne cum să îţi ghete, blugi şi un maiou şi să ai faţa aşa de ştearsă.. adică, te rog frumos, tu mergi la baie şi chiar faci pişu, nu te duci ca să îţi “reîmprospătezi” machiajul…GOD vorba aia?
Ei vin din Fratelli sau din Heaven şi tu? tu te-ai simţit extraordinar la karaoke, în pub sau în rockotecă. Ei privesc în jur, nu se citeşte nimic de pe faţa lor pentru că nu zâmbesc decât dacă le iese banu şi au audi de mare clasă. Rânjesc eventual când văd o pipiţă beată… atunci într-adevăr pot să doarmă liniştiţi au avut o seară perfectă. Se duc acasă şi domnul şi doamna şi îşi pun pe hi5 pozele pe care le-au făcut în Fratelli sau în Heaven pe WC. Da cam asta e toată filosofia…
Buget de austeritate! Am uitat câtă voluptate există în viaţa unui student, când nu mai are nici un ban, econimiile i s-au terminat iar mâncarea a dispărut parcă din senin. Şi atunci ce faci?
Îţi faci un plan! La colega ta de cameră nu poţi apela că e săraca şi ea e… familia ştie că mai ai lei, iar tu eşti în concediu de ceva vreme.. asta înseamnă NO MONEY.
Ziceam de plan, păi în asemenea condiţii este necesar un plan. Etapa căutării prin buzunare a trecut de două zile deci urmează inventarul. Câtă margarină mai ai în frigider…. şi cam atât. Da, se pare că doar margarină mai ai în frigider.
Ok, ce ne facem cu ieşitul în oraş? Nu mai ieşim evident…profităm că e perioada examenelor şi putem spune liniştiţi că nu mai ieşim în oraş pentru că e probabil cea mai grea sesiune din toţi anii( fără bani, cum dracu nu?).
Ultimii bani s-au dus pe o sticlă de lapte şi o pâine, noroc cu prăjitorul că nici nu îţi dai seama cât de veche e felia. Adio suc şi apă plată, bem doar ceai de acum înainte iar când margarina se va termina schimbăm meniul… ori dulceaţă ori slănină cu ceapă… oricum viaţa ta socială e într-o mega pauză.
Criza financiară se termină când te întreabă mama ta duios: mai ai bani, dar sincer? La care evident tu nu rezişti tentaţiei şi îi spui : sincer… nu!
Fizic, cum poţi să fii în acelaşi timp în 4 locuri?
Greu!
Ai două zile de naştere, o cântare şi un show time…să nu mai adaug că sesiunea ne mănâncă tot calciul din trup. Aşadar eu una mi-am făcut un plan ca să rezist la tot. Am dormit până la 12, trezirea aşadar, am urmat tabieturile de dimineaţa întocmai, apoi prânzul, vreo două cafele şi deja e ora 17:30… ok. Primul chef la ora 18. Începe mobilizarea, ajung acasă să mă pregătesc, încep cu un scurt somn. Mă descalţ şi mă arunc în pat, am avut o zi grea, sunt obosită, mi-e tare somn. Maria începe să se aranjeze, îmi spune că 10 minute sorămea ajunge, să nu îmi fac probleme. Dorm.
Cioc, cioc. Doarme… Vrei o bomboană? Hmm ce dulce e!
Vio, Vio trezeşte-te ne aşteaptă Larisa!
Deschid un ochi, dă-mi şi mie o bomboană!
Nu mai am… am avut doar două…am crezut că dormi…
Nu mai ai niciuna?
………
Ok. ihuuuuu CHEF…toată lumea bere, vin, ţigări….eu suc…ma confruntam cu o mare durere de cap…paracetamol.Oki Doki. Poze…ihuuuuu
Bun. Al doilea chef…ihuuuuuuuu la mulţi ani!!!!!!! Sună telefonul: hai la o cântare, zic nu pot sunt la chef, se insistă: haiiiiii, adu măcar chitara, vine un prieten şi vrea să cânte… oki doki. Fug acasă iau chitara şi plec.. alt chef…îmi las chitara pe mâini bune, stau preţ de un cântec şi plec. Ihuuu chef. La show time nu mai am cum să ajung… asta este. Stau două ore, fac poze, râd, glumesc, pozez, plec la cântare, am promis că o să mă întorc.
IEiiiiiii Roma! trei chitări, bere pe masă, ciocolată caldă în faţa mea. Şi cântăm.. două ore. sună telefonul: hai înapoi la chef, adu şi chitara. Oke.. fug. Altul fuge după mine.. nu plecaaa, eu : plecccc, el: nuuuu şi aşa am ţinut-o un sfert de oră, eu plecam, el mă lua pe sus şi mă aducea înapoi…m-am luptat, am plecat.
Ihuuuuuuuuu, iar chef. Intrăm în bucătărie şi cântăm la chitară, nebun de alb, ihuuuuuuuu. Mergem în cameră, începem să cântăm şi să dansăm Marrrrcelaaaaa, haide nu fi supărată……muzică, dans, alcool nema…
Plecăm e târziu… pe stradă ne întâlnim cu cei care au fost la cântare.HIIIIIIIII stai nu trece strada că vin maşinile. Oke!
Hai acasă e târziu, luni avem examen Maria. Mâine, adică azi învăţăm, nu mai ieşim din casă.
După 25 de ani fiecare femeie se ofileşte, pe când bărbatul după 25 este în floarea vârstei. Ca un regret pentru ceea ce vine… o piesă prea tristă despre destinul femeii absolute.
Am avut onoarea să îl cunosc. L-a întâlnit nu o data, ci de două ori şi de fiecare data în momente de încărcătură impresionantă. Prima dată la o manifestaţie oarecum ilegală în care românii şi moldovenii au plâns pe umărul celuilalt. A doua oara a fost şi mai incitant. Eram în Chişinău şi împreună cu poetul am plecat spre Mileştii Mici sa închinăm un pahar de vin cu combatanţii din Transnistria. Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Îmi iubesc chitara.
Când am cântat prima oară la ea am plâns…de durere. Acum mor, mă topesc când îi ascult sunetele. Sunt deosebite. Îmi iubesc chitara nespus de mult şi de fiecare dată când mă mut am grijă de ea să nu se zgârie. Am grijă mare de ea…din toate lucruşoarele la care ţin, chitara mă unge la suflet.
PS: chitara mea are o istorie…
De Him îmi aduc aminte din liceu. Opt ani de zile am ascultat Him până la refuz. Aveam toată discografia, îmi petreceam timpul ascultând, traducând, simţind, visând pe versurile lor şi mă supăram teribil dacă cineva susţinea că e mai mare fan decât mine. O adevărată obsesie de puştoaică. Astăzi am ascultat din nou şi mi-am amintit trăirile.
Toate fetele l-au iubit pe Ville Valo! Hehe după ce am crescut mi-am dat seama ca mai bine zic pas, de parcă am avut vreodată de ales.
În fine ştiu că făcusem un pact cu mine că dacă vine Him în România fug de acasă pentru ca să merg la concert. Him a venit, eu nu m-am dus pentru că aveam obligaţie să particip la o nuntă într-un restaurant infect.
EL: ai iubit vreodata ?
Ea: da
El: si cum a fost? a fost bine nu? cunosc sentimentul am iubit si eu
si poti sa o intrebi pe elene cat de mult am iubit o fata dar fata pe care eu eram dispus sa o iau de nevasta m-a intepat
Ea: si ce s-a intamplat?
EL: fata cu care eu vroiam sa imi indeplinesc visele,fata nu a stiut ce vrea de le viata, s-a cuplat cu unu valiu broasca, super smacher de la noi din oras, umbla numai cu vali ceacarescu, smecheri tari in noras
la toata lumea e frica de ei
Ea :asa is fetele
El: dar mie nu mi-era, pt k iubeam si vroiam sa fac tot pt ea
Ea: trist
El: ti-am spus si mai demult mi se pare, eu mor de oftica k a disparut romantismul, k nu mai exista dragostea, oamneii nu stiu kt de frumoasa poata sa fie o poveste de dragoste
Ea: asa e
El: eu credf k daca sta o fata cu ei k vezi doamne in seara asta au fost zmei in club si maine nu au o chifla in stomac sunt realizati
dar nu….
fie k e bine si avem de toate, fie k e rau si nu avem nimic, suntem noi 2 si ne sprijim k poate in seara asta mancam paine cu ceapa
dar maine seara mancam numai gratar cu icre negre si bem numai whiskey
dar asta e cu totul altceva…
sincer …..
din ce am vb cu tine pe mess, cu toate ca nu am vb prea mult imi place felul tau de fi si de a gandi, abia ast sa ne intalnim…
si sa iti mai zic ceva…am sa imi iau in gheozdan un rand te tzoale si mancare pt o zi si sa plec in lume, fara o destinati e anume, sa fii singur fara grija zile de maine
Ea: asa sa faci draga
El: sa nu-ti pese de nimic
Cea mai tare conversatie pe care am citit-o vreodata. Problema baiatului e cam nasoala.. dar faza ca imi place felul tau de agandi cand fata (ea) a raspuns doar cu da asa este sau trist, m-a facut sa nu ma mai opresc din ras…..
Ce poate fi mai trist şi mai comic decât să cazi în depresie când mai sunt doar câteva zile până la sărbătorile de iarnă?
Într-adevăr e deprimant să ştii că toată familia se adună acasă, mănâncă sarmale,colindă şi petrec aşa cum se cuvine, însă Fără tine. Tu trebuie să stai la serviciu, nu că asta ar fi problema, problema apare atunci când te întorci de la lucru şi găseşti casa goală. Ai un brad în sufragerie care luminează zi şi noapte, bucătăria e decorată frumos cu globuri şi ghirlandă, dar eşti singur. Ce poate fi mai dureros pentru un om decât singurătatea? Şi nu e vorba de asta, oricum tot anul ai fost singur, dar sărbătorile îţi pun capac. Bucuria Crăciunului mai e umbrită şi de faptul că ajungi în ajun acasă şi moşul nu a venit la tine… Ce poţi să faci atunci? Intri în depresie. Plângi, tremuri, nu eşti în stare să suni pe cei dragi că te bufneşte plânsul şi sughiţul. Ce faci în aceste momente? într-un oraş în care eşti străin şi care te primeşte în el numai dacă eşti de gaşcă, dacă bei şi dacă eşti un bun orator. Tu în acele momente nu ai chef să bei, defapt de mult timp nu mai bei, ţi-ai dat seamă că nu ţi se potriveşte, de socializat nu îţi arde, te-ai săturat să fii tot timpul drăguţ. Eşti de ceva ani în acest oraş nenorocit şi în acest timp ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să cunoşti cât mai multă lume şi să te recunoască, ai reuşit acest lucru. Acum ţi se face greaţă când îţi dai seama câte ai sacrificat. Te-ai vândut comercianţilor de suflete.
Eşti singur. Îţi dai seama că ai procese de conştiinţă pe diferite teme, moşul nu vine la tine iar în frigider ai câteva sarmale trimise de mama ca să simţi şi tu spiritul Crăciunului
Sărbători Fericite, oameni buni!
Tragem linie şi adunăm, se mai termină un an. Cu multe bune, cu rele… multe experienţe şi trăiri. Când stau şi mă gândesc câte am trăit în 12 luni nu îmi vine să cred. Acuş împlineşte şi blogul meu un an. Cred că aşa a început şi anul meu cu Viotrela. Viotrela e o fată, ciudată, nu tristă sau melancolică, cum poate pare. Viotrela e ok, garantez eu pentru asta. Are umor negru, umorul este arma ei, aşa înceacă să se educe şi să gândească. Viotrela este Viotrela.
Eu am început acest an cu Viotrela şi simt că o să mai rămân cu ea multă vreme, mi-e dragă.
Am trecut peste sesiunea din iarnă cu ajutorul hamburgerilor de la Napoleon şi cu ajutorul lui Ovi care ieşea la 5 dimineaţa cu mine să căutăm o cafenea deschisă. Am cunoscut oameni pentru o singură seară. Am socializat.
Apoi Jimbolia, cea mai frumoasă experienţă cu colegii de facultate, de până atunci. prietenii ştiu de ce:D.
Apoi am zburat spre Chişinău, m-am îndrăgostit de ţinuturile din Basarabia şi am promis că mă voi întoarce cât de curând. E minunat la ei, la moldoveni, am simţit multă dragoste şi milă, am plâns alături de ei.
Apoi ziua lui tata. La mijlocul nopţii am ajuns în Abrud cu Cris, Dan, Lore şi Ovi, cu tort mare. L-am văzut pe tata plângând…
Paştile. Am fost la Roşia, la Fân Festul pustiu. Şi am sărbătorit la Bubu cu clătite ca pe vremuri, cu vin cu Yoyo şi cu Cristi…
Apoi demisia de la radio.
Apoi sesiune din nou. În sesiunea de vară am fost călător CFR. Lăsam totul şi mergeam oriunde pentru un concert fain.
La Street Delivery am recitat şi am dansat…funky guru
Apoi Opinia Timişoarei… cea mai caldă redacţie în care am călcat.
Apoi Tvt 89. Cu toate că mi-am jurat că nu voi lucra într-o televiziune niciodată…hehe uite că lucrez de aproape şase luni de zile. Ultimele luni ale acestui an au fost cele mai solicitante…mulţi au plecat, puţini au rămas. Sunt ardeleancă şi am răbdare. Este timp.
Am fost dusă de un Leon la părinţii mei…primul concediu din viaţa mea.
Am dansat şi am cântat cu sora mea în pustiu, pe Dealu Mare…era întuneric beznă şi mirosea a iarnă.
Să nu uit, Pandi s-a ţinut de cuvânt şi m-a dus la Periam. Acolo ne-am măsurat muşchii cu Cristi Minculescu şi am fotografiat picioarele solistei de la Noha, pentru băieţii mei care erau prea fermecaţi.
Am ajuns şi în locul perfect din această ţară, pe malul Dunării la Dubova.
În acest an l-am cunoscut pe M.
Iar acum sunt în concediu medical… anul meu se termină cu o pneumonie…
Şi să nu uit…am fost prezentă cam pe la toate concertele şi festivalurile de pe malul Begăi.
Deci am realizat multe anul acesta, pot să trec în noul an liniştită. Un singur lucru trebuie să mai fac… să ajung la mare,
La mulţi ani tuturor!
am mai primit încă o leapşă… la asta răspund, e singura şi ultima leapşă. Stop Leapşa
Reguli: răspundeţi la întrebări şi înlocuiţi orice întrebare nu vă place cu una originală de-a voastră.
1. Dacă partenera/ul te-ar înşela cum ai reacţiona?
eu am un defect, sunt ardeleancă…sunt foarte răbdătoare, poate a avut un motiv întemeiat…………..zic şi eu
2. Dacă ai un vis ce ai dori să se împlinească, care e?
să fiu la mare cu cineva
3. Al cui fund ai vrea să-l loveşti cu sete?
fundul nimănui
4. Ce-ai face dacă ai avea un miliard de dolari?
i-aş da la tata, nu ma pricep să administrez bani
5. Prietenul cel mai bun va fi întotdeauna cel mai bun?
Întotdeauna
6. Ai fost vreodată îndrăgostit de două persoane în acelaşi timp?
Tu nu?
7. Cât timp ai aştepta după persoana pe care ai iubit-o?
cât trebuie
8. Dacă ai câştiga la loterie ţi-ai abandona slujba?
Nu, categoric.
9. [New] Numeşte cinci celebrităţi cu care… NU …te-ai prosti prin camere de hotel.
10. Ce anume te stoarce de viaţă?
eu
11. Cum te vezi peste 10 ani?
departe, făcând ceva important
12. Care e cea mai mare frică/fobie?
nu am
13. Ce fel de persoană crezi că e cea care ţi-a dat leapşa?
Roxi http://roxid.blogspot.com/2008/11/trebuie.html trebuie să înveţi să miroşi oamenii
14. Ai prefera să fi singur şi bogat ori căsătorit, dar sărac?
niciuna dintre variante
15. Care e primul lucru pe care îl faci când te trezeşti?
ma uit la telefon
16. Ai dat totul într-o relaţie?
Aha
17. Cariera e importantă pentru tine?
Aha
18. Ai ierta şi uita un lucru pe care ţi l-a făcut cineva, oricât de teribil ar fi?
da
19. Preferi burlacia sau confortul unei relatii?
nici burlacă nici într-o relaţie confortabilă. Vreau scântei hihihihi
A lonely road, crossed another cold state line
Miles away from those I love
Purpose hard to find
While I recall all the words you spoke to me
Can’t help but wish that I was there
Back where I’d love to be, oh yeah
Dear God the only thing I ask of you
Is to hold her when I’m not around
When I’m much too far away
We all need that person who can be true to you
But I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again, oh no
Once again
There’s nothing here for me on this barren road
There’s no one here while the city sleeps
And all the shops are closed
Can’t help but think of the times I’ve had with you
Pictures and some memories will have to help me through, oh yeah
Dear God the only thing I ask of you is
To hold her when I’m not around,
When I’m much too far away
We all need that person who can be true to you
I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again oh no
Once again
Some search, never finding a way
Before long, they waste away
I found you, something told me to stay
I gave in, to selfish ways
And how I miss someone to hold
When hope begins to fade…
A lonely road, crossed another cold state line
Miles away from those I love
Hope is hard to find
Dear God the only thing I ask of you is
To hold her when I’m not around,
When I’m much too far away
We all need the person who can be true to you
I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again oh no
Once again
Ps: Distanţa dintre 2 oameni este 6 persoane. Kilometrul e doar un obstacol.
Când trebuia să vină Moşu” Culaie, mi-am murdărit bocancii numa să nu vină la mine. Îmi era frică de cadoul pe care putea să mi-l lase. Eram sigură că nu o să îmi placă, din această cauză am adoptat această metodă. Deci am scăpat de Culiţă. Ce mă fac acum cu Moş Crăciun?
Păi unu la mână, anul acesta nu împodobesc brad, nu că nu mi-aş dori, dar anul acesta nu am brad. Dap cred că doar eu şi cei săraci nu o să avem brad. Nu ştiu dacă la mine se pune problema sărăciei, însă dacă stau să mă gândesc nici nu îmi permit un brad. Nu se pune problema sărăciei totuşi. Eu nu împodobesc bradul anul ăsta, deci moşu nu are unde să îmi lase cadoul.
Acum doi la mână. Ce să îmi aducă mie moşu? Eu aş vrea să îi scriu, dar cui să îi trimit scrisoarea? Aş putea să apelez la prieteni, să o ducă ei la moş sau să îmi îndeplinească ei dorinţa. Greşit. Nici moşu, nici prietenii nu pot îndeplini Dorinţa.
Dorinţa mea nu se poate îndepli pentru că nu am 11 ani.
Întotdeauna m-am luptat cu viruşii singură fără ajutorul medicamentelor. Adică la mine chiar funcţiona zicala:în şapte zile îţi trece dacă faci tratament altfel te ţine o săptămână. Ei, până acuma la mine una a ţinut acest principiu al vindecării. Am făcut pneumonie, eu, care nu am făcut niciodată, eu care duceam o răceală o iarnă întreagă şi nu aveam nici pe dracu. Acuma m-a lovit cu tunul, nu ştiu cum să mă adun şi mi-e ciudat că nu mă pot ridica din pat, transpir din 5 în 5 minute şi tuşesc ca o tebecistă. Da, m-a prins şi pe mine. Doctorul m-a asigurat că nu o sa crap doar să mă ţin de tratament şi peste 2 zile ne vedem la control, zic ieşim la o cafea, el zice dacă e mai grav îţi schimb tratamentul si concediu medical, la care eu zic ok. Măcar m-a asigurat că nu o să crap, hehehe azi noapte am crezut că mor, colega de cameră nu a putut să doarmă din cauza concertului de başi. Aşadar m-a prins dar n-o să crap! O săptămână plăcută!
” Foarte frumos, cred ca ar trebui sa-l pui pe blog, de ce nu, face parte din tine, eu nu vad de ce sa nu il pui, m-am saturat sa trebuiasca sa ne ascundem si sa ne prefacem ca suntem mereu fericiti peste poate” Celia D.F.
Asadar la insistentele ei, l-am postat, insa nu pentru mult timp…
Cititi povestea unei femei pe care am cunoscut-o recent:
” Se rupe sufletul in mine, am inceput sa cred in vraji. Par ok, nu sunt ok! nu sunt vioaie, imi vine sa plang si mi-e greu sa izbutesc. Nu am crezut ca o pasiune, un sentiment ma poate darama precum aceasta a facut-o. Dorul imens pe care odata il simteam a fost dintr-o data ucis. Nu mai este frumos ca la inceput, cand zambeam, cand ma simteam frumoasa si bine in persoana mea. Acum sentimentele sunt exact la polul opus: tristete, frustrare, invidie , gelozie. Ma roade, ma macina si ma dezumanizeaza. Se rupe sufletul in mine si greu imi gasesc energie sa ma ridic din nou. Mi-e greu, mi-e al dracului de greu! nu imi explic .. de ce? de ce m-am comportat asa? totul era ok, a trebuit sa las acel sentiment urat sa imi intre in suflet si in cap? iubirea nu e un trofeu!
Incerc sa ma descarc si nu stiu cum.
La prieteni nu pot sa le impartasesc starea in care am ajuns. Nu vreau mila. Vreau sa pot sa ma refac, sa trec si pe asta. Am incredere ca o sa fie bine, trebuie, e un moft de al meu. Am trecut si prin situatii mai delicate, nu poate acest lucru sa ma darame sa ma distruga. Cert e ca am descoperit multe lucru pe care le-am uitat, am descoperit ca pot iubi si ca pot sa vad si altfel. Si totusi iubirea mea se transforma in ceva ce eu nu vreau, se transforma in ura, si urasc acest lucru. Nu vreau sa urasc si totusi, sufletul doar asa se poate razbuna, e singura cale. Si ma lupt, ma lupt cu mine si incerc sa fie totul bine.
In loc sa pastrez sentimentele frumoase de la inceput, incep sa transform totul, sa ii dau o forma cat mai oribila. Poate din incercarea mea sa uit fac asta, inconstient , efectiv refuz sa imi amintesc acele clipe, si nu inteleg de ce, pentru ca a fost exact tot ce mi-am dorit, poate chiar mai mult.
Am nevoie de timp, s-a consumat totul, nici praful nu a mai ramas. Imi vine sa strig ,sa sparg ,imi pierd mintile, nu mai pot si nu mai vreau mi-a ajuns. MINT. Tanjesc, tanjesc dupa tot ce am simtit si vreau sa simt din nou. Simt.
a inceput dintr-o data si s-a terminat asa. a inceput cu o tigara si s-a terminat cu un sarut.
Femeile au devenit devoratoare. Ocupă posturi de conducere, pe plan politic sunt foarte bine văzute şi apreciate pentru că sunt femei şi nu neapărat pentru că fac lucruri bune.
Poftiţi la gândit. Puteţi chestiona normele ce există şi sunt luate de bune. Bărbat sau femeie, voi, nu mai înghiţiţi idei preconcepute şi analizaţi. Interacţionaţi şi găsiţi soluţii de a vă îmbunătăţi viaţa.
Automat când pronunţi cuvântul magic feminism toate femeile sar în sus şi vorbesc despre discriminare, ori nici nu mai e vorba de aşa ceva în lumea în care trăim. Ba mai mult este chiar o binecuvântare că eşti femeie în această societate. Este important e ca fiecare dintre noi să analizăm, să trecem prin filtrul nostru personal toate ideile şi abia apoi să adoptăm o opinie. Este un joc de inteligenţă. Dacă nu am participa la acest proces am fi doar nişte papagali care repetă ce a spus stăpânul. Ori dacă femeile chiar cred în feminism trebuie să o facă subtil. Nu este elegant ca atunci când un bărbat nu îţi împărtăşeşte ideile să sari în sus ca o ţaţă şi să îţi impui principiile acuzând pe domn că este misogin şi nu ai ce discuta cu el.
Şi până la urmă doi oameni nu sunt egali niciodată. Idiferent că e femeie sau bărbat. Acum avem drepturi egale cu bărbaţii ce mai vreţi? matriarhat? atunci nu ar fi vorba tot de discriminare?
Adevărul că s-au schimbat multe în epoca noastră. Pe vremuri bărbatul îi făcea curte femeii iubite. Acum femeia agaţă bărbatul în club. Ne simţim foarte puternice, nu?
Ne place să conducem maşina, în loc să ne bucurăm că suntem purtate, că ni se descoperă peisaje frumoase.
Ne place să fim bărbate… iar unii bărbaţi chiar acceptă chestia asta, se lasă, se complac, fac pe gospodina, se declară fericiţi, iubita câştigă mai bine, de ce să mă mai lupt şi eu? avem tot!
Trezirea oameni buni, că ne uităm valorile! uităm cine suntem…
Nu mai instaurez nici un sens… pentru ca nu are sens. Dorm. Pentru ca a dormi inseamna a muri, asta imi spunea un prieten cand i-am zis ca ma simt prea bine. Dorm. Mor. Apoi ma trezesc si acelasi lucru. Rutina. Mor. Inviez. Ma trezesc. Dorm. Ajunge cu sensul. Nu mai caut. Dorm.
Poţi să faci cu mine ce vrei, poţi să mă faci în toate felurile! Atât timp cât eu îmi fac treaba şi reuşesc să te enervez astfel încât ceea ce iese din tine e de un cel mai sincer adevăr, îmi spui ceva ce crezi cu adevărat cu mine poţi să mături pe jos. Poţi să îmi spui cum vrei, poţi să mă înjuri, poţi să spui ce vrei. Mi-am dezvoltat o chestie pe care nu ştiu cum să o numesc. Atât timp cât îmi ating scopul şi îmi spui tot ce mă interesează, persoana mea nu mai contează. Poţi să mă urăşti, cu siguranţă nu o să mă iubeşti. Când te sun te strâmbi şi îţi tremură mâna pe telefon. Răspunzi că nu ai ce face. Mă primeşti, mă inviţi şi la cafea. Poate refuzul meu categoric te face să crezi că sunt o scârbă, nu eşti prima persoană care crede asta. Apoi începe, interogatoriul. Ţi-e frică, ştiu. Vezi că nu zic nimic, notez, nu intervin. Te uiţi speriat la mine, oare fătuca asta a priceput ceva din ce i-am zis eu ori gândeşti că poţi să îmi spui orice că nu oricum nu pricep. Poţi să îmi spui oricum, vorbesc răstit la telefon, te iau tare, acuma domnule acuma, nu mâine nu poimâine, atunci e prea târziu. Ţi-e frică, ştiu. Din această cauză vorbeşti urât sau rânjeşti la mine şi mă inviţi la masă. Poţi să îmi spui oricum. Te Refuz
A trebuit să moară ca să îmi dau seama cât de dragă mi-a fost această persoană…
Cu 30 de minute înainte să moară am ajuns la spital. Am întrebat:cum e? Răspunsul m-a făcut să mă cutremur. Mi-au zis că e vorba de câteva ore, minute chiar. Doar aparatele o mai ţineau în viaţă, nu mai respira iar inima mai mult stătea decât bătea. Cancerul i s-a împrăştiat în tot corpul.
Trebuia să moară azi. Dacă murea în weekend corpul neînsufleţit ajungea acasă după trei zile. Acasă e departe. A trebuit să moară azi.
Mi s-a făcut pielea de găină. Le-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. Mi-a sunat telefonul după 15 minute. Am îngheţat când am vazut cine mă sună şi am strigat:Aoleu, Doamne! A murit, Viorela. A murit …când am ajuns la ea în salon…era moartă de 5 minute.
A murit o persoană care mi-a marcat copilăria. Era persoana căreia îi spuneam Buni. Am sunat-o pe Adriana, plângea. O şi vedeam în faţa mea. Sunt sigură că stătea pe prag, peste vale…şi bătea soarele pe ea. Îmi pare rău, nu am cuvinte. E femeia lângă care am crescut…am copilărit.. Dumnezeu să o ierte!
Viaţă cosmopolitană! ce mai… Cu patru telefoane care sună în continuu şi pe care de obicei le pierd prin geantă. Ele sună întotdeauna la momentul potrivit:când lucrez, mănânc şi dorm. Cel mai mult îmi place că sună când sunt la duş pentru că nu le aud.
M-a cuprins o teamă adevărată. Sunt o mobilofobă. Telefonul a devenit un element foarte important în viaţa de zi cu zi şi asta mă sperie de-a dreptul. Caut de nebună prin geantă şi întotdeauna, până ce găsesc telefonul care sună, iau în mână toate tâmpeniile, numai ce face zgomot, nu. Asta ca asta, dar când nu iau geanta cu mine le car pe toate şi astfel mă blindez, în fiecare buzunar am ceva ce vibrează. Nu te gândi la prostii! Nu e de glumă… Bine măcar că nu îmi sună toate deodată…ar fi o situaţie critică!
A transformat cineva lumea în ceea ce a fost la începuturi. Oamenii poartă piei şi vânează ca să mănânce. Stau la foc şi atât. Fac baie fără gel de duş şi astfel nu poluează. Nici măcar nu fumează şi mânâncă făra conservanţi, numai naturel…
Femeile sunt păroase iar bărbaţii, războinici.
Nu există căsnicie. Acum oamenii se iubesc atunci când le vine. Au uitat de sentimentul profund. E doar plăcere. Totul e carnal. Fac şi copii, nu mai există avorturi. Nu există doctori, doar vraci şi vrăjitoare. Nu există Dumnezeu şi astfel nici biserici. Nu există reguli. Toată lumea face ce vrea. Nu există ruşine iar codul bunelor maniere nici nu a fost inventat. Copii trăiesc în junglă. Învaţă de la cei mari să prade. Să se lupte, să supravieţuiască.
Apare o tânără de 17 ani. Într-o rochie strânsă pe talie şi peste sâni. Foarte strânsă încât i se vedeau vinişoarele, cu umerii goi. Culoarea rochiei nu contează, important e că avea pălărie.
E ultima Toamnă! îmi zic. Un prieten mă întreabă: şi apoi?
V: apoi nu ştiu. Ce ştiu e că asta e ultima toamnă. Probabil sunt puţin cam melancolică dar ştiu că asta e ultima toamnă. Sunt sigură. Probabil ultima toamnă în situaţia în care mă aflu, ultima toamnă ca studentă. E probabil ultima toamnă în acest oraş. Nu ştiu care toamnă e, dar ştiu că e ultima.
ŞI APOI? apoi nu ştiu. Îmi văd de drum, îmi văd de treabă dar asta cu siguranţă e ultima toamnă pentru mine. Trebuie să fie aşa. E ultima dată. E o altă şansă, nu o nouă şansă. Azi e altceva. Azi e toamnă.
Şi apoi? apoi nu ştiu. Vara asta m-a educat să fiu fatalistă. Aşadar în lista mea pe lângă rutinistă şi puturistă mai adaug şi fatalistă.
Continui să instaurez un sens…
Viaţa primeşte sensul pe care noi i-l dăm. Unii îi dau sens mai simplu eu prefer calea mai complicată ca să îmi fac mai frumoasă viaţa. Mai neprevăzută. Vreau surprize. Şi de ce nu, vreau minuni. E un moft de-al meu!
umbrele noastre neglijent decupate
şi bătrâneţea desigur ca o profeţie
dar ceea ce lipseşte e mai adânc
decât am crezut noi după prima cafea
vom trece noaptea în luminile filmului mut
nu te aştepta la mare lucru libertatea
nu e atât de grozavă ceaţa care vine spre
noi e mai adâncă decât am crezut după
a doua cafea
Cu toţii vrem să ajungem cineva când creştem mari. Dar uităm că am fost deja. Eu spre exemplu am fost Zână, Alexandra a fost un pitic, Lore a fost Frumoasă din Pădurea Adormită. Am trăit într-o lume de basm iar acum trăim ca în casa BIG Brother. Să vedem cine ce o să ajungă. Cine rămâne, cine pleacă. Dăm din coate, dăm din toate extremităţile ca să ajungem cineva.
Adevărul este ca acest CINEVA este o persoană foarte importantă, pe care toată lumea o iubeşte, este foarte isteaţă şi are tot ce îi trebuie. E vorba despre un cineva perfect. Şi îl căutăm pe cineva. Asta facem toată viaţa îl căutăm pe cineva sau vrem să ajungem cineva.
Am luat cu mine în bagaj un cd şi un evantai. Un cd pentru o stare şi un evantai pentru ameliorare. Am ajuns la destinaţie trup şi suflet exact în staţie. M-au încercat senzaţii tari … le-am făcut vânt cu un evantai. Şi pentru a-mi completa venita stare mi-am cumpărat o eşarfă moale. M-am trezit cu un pui de ungur. Cu păr galben spre auriu, o copilă palidă şi cu ochii de-un albastru pur. Mi s-a aşezat în braţe…şi n-a mai vrut să-mi dea pace. Nu vorbeam aceeaşi limbă dar am pozat ca mamă-fiică.
Somn. Drum. Evantai. Stai . Eşarfă şi-o cafea. Un cd. Şi-un drum pe val.
Lipsă ştiri. Dau veste în ţară prin telefon sau virtual pe mess: prieteni am nevoie de voi! ce aţi văzut în acest minunat oraş ce vă deranjează şi e demn să apară la ştiri?
Mihai se sesizează şi îmi reaminteşte de povestea din 700. Mai demult îmi zicea că lângă el la lucru e un container care pute. Merg şi eu să observ acest “fenomen” şi într-adevăr mirosea.
Bine, zic. Hai să vedem ce e cu acest container. Sun la RETIM….ocupat,sun din nou….ocupat, sun din nou … ocupat, sun din nou…ALO…Alo, da sunt Viorela….bla bla bla
Domnule ce se întâmplă în piaţa 700? Este amplasat un container mare şi miroase…
Unde?
În piaţa 700..
Cum arată?
E verde, e mare… e verde şi pute!
Aha, ce fel de gunoaie sunt?
Nu ştiu domnule, nu m-am uitat dar pute..
Aha.. păi trebuie să ştim ce fel de gunoaie sunt acolo
Presupun că sunt resturi de la piaţă. Dar nu aţi primit nicio sesizare până acum pentru că toată lumea se plânge că pute şi cei din piaţă şi cei de la Siemens.
Nu, dar o să trimit o echipă să verifice.
Aha, ok atunci……
La revedere!
Ăăăăăă la reve… Ton
S-a terminat convorbirea. Am rămas cu vorba în gură. Acuma fie vorba între noi am făcut o faptă bună, poate o să se rezolve problema containerului dar ştirea tot nu a ieşit.
“oamenii ne văd şi îşi dau seama că există şi alte posibilităţi de trăi”, Sama
Cum ar fi viaţa dacă ai face doar ceea ce îţi place? Oare ţi-ar place să faci doar ceea ce îţi place? Ţi-ai da oare seama dacă ai face numai ce îţi place că asta îţi place? adică dacă faci ceea ce îţi place ai ştii să apreciezi?
Sama s-a hotărât să plece la pas. Fără bani. doar cu Gina, măgăriţa. Nu are probleme, nu are scopuri, nu are obiective. Îi plac oamenii. Este un norocos. Oamenii îl ajută. Şi e şi normal aşa. E imposibil să nu ajuţi un om care îţi zâmbeşte şi este fericit că te-a întâlnit şi că îţi vorbeşte. Asta e tot. E simplu.
Nu se gândeşte la ziua de mâine, nu se gândeşte la bani, apă, mâncare sau confort. El se plimbă şi întâlneşte oameni. Are răbdare… Câtă răbdare, însă, să întâlneşti mereu oameni diferiţi, să vorbeşti cu ei, să fii mereu amabil şi modest. O bucată de pâine oricât de mică este suficient să îi dăruieşti.
E un alt fel de a trăi, într-adevăr. Când le-am povestit prietenilor că am întâlnit un om deosebit care a plecat pe jos în lume alături de Gina măgăriţa, un cocoş şi o găină mi-au spus:1. că nu sunt normală,2. că nu e normal.
Ce greu ne este să credem că într-adevăr sunt şi alte posibilităţi de trăi, chiar sunt.
Am uitat să îmi zic rugăciunile. Aseară mi-am amintit că azi e Sf. Maria şi mi-am zis să zic o rugăciune. Prima care mi-a venit în cap a fost Tatăl nostru însă după câteva cuvinte nu îmi mai aminteam nimic. M-am incurcat, mi-am zis. Am reluat… am uitat. Când eram mică ştiam o mulţime de rugăciuni şi le ziceam în fiecare seară. Cu toate că nu prea înţelegeam eu prea mult din ele. Le rosteam, recitam. Erau ca nişte poezii. Făceam întrecere cu surorile mele care ştie mai multe şi care le zice mai repede.
Acum am uitat. Regret. Nu m-am mai rugat de mult. Aseară am încercat… am încercat să discut cu Dumnezeu.
Sunt o rutinistă şi o puturistă. Da, ştiu că nu există în dex aceste cuvinte. Vezi, sunt si o creaţionistă. Acest cuvântă EXISTĂ!!
Rutinistă este un nou concept mai vechi de viaţă. Mda, n-are nicio logică. Ai dreptate. Nou dar mai vechi… cum dracu vine asta?
Vine, şi vine foarte simplu şi banal. Defapt astea sunt şi cele două cuvinte care definesc acest termen nou. Cred că începi să te prinzi. Da, este vorba despre rutină şi da, este vorba despre un nou concept. Deci un concept nou despre vechea rutină. E simplu.
Cu ce te ocupi? răspuns: sunt o rutinistă!
Adică? răspuns: fac acelaşi lucru în fiecare zi….
Şi uite cum poţi să faci un lucru banal să pară interesant. O să începi să povesteşti ce faci tu în fiecare zi. Şi când vezi că interlocutorul tău te ascultă cu atenţie, nu că rutina ta ar fi interesantă ci pentru că i se pare straniu cuvântul, începi să crezi că e interesant ce faci tu.
Aşadar sunt o rutinistă. Şi tu eşti rutinist. Până şi faptul că ai o meserie sau o slujbă care presupune să faci alt lucru în fiecare zi este o rutină. Eşti obişnuit să faci acelaşi lucru (diferit) în fiecare zi. Obişnuinţa înseamnă rutină.
Puturistă….nu vine de la a mirosi urât, a puţi( deşi mai transpiri uneori) şi nici de la putoare (persoană leneşă) cu toate că ne place să lenevim…E un termen din câmpul lexical A PUTEA. Eu pot. Pot orice. Dar puturimea merge mână în mână cu voinţa. Poţi dar nu vrei, e alt capitol.
Poţi să faci multe chestii pentru bani. Material. A fi materialist nu înseamnă neapărat să trăieşti de pe spinarea altuia. Nu vreau să intru în probleme de etică, dar a face lucruri extraordinare pentru a-ţi câştiga hrană şi mult confort nu mi se pare un lucru de condamnat. Eşti puturist. Poţi să faci orice.
Poţi să faci multe chestii pentru Dumnezeu. Poţi. A face orice pentru Dumnezeu nu înseamnă să uiţi de tine şi de ceilalţi şi să trăieşti în sihăstrie şi abstenţiune. Să iubeşti nu e păcat e o virtute şi un dar, o valoare. Poţi. Eşti puturist.
Să iubeşti din rutină şi pentru material, e trist!
E foarte trist. Înseamnă te complaci şi nu dai doi bani pe valori. Vina nu îţi aparţine în totalitate. şi dacă ai trăit o viaţă făcând asta… foarte greu îţi revii. Pentru că asta poţi tu acum. Astea sunt valorile tale. Şi cei din jurul tău sunt la fel. E greu să te rupi de toţi. Dar dacă iubeşti din rutină şi pentru material de multă vreme e aproape imposibil să ai voinţă să ieşi din rutina ta şi să fii puturist pe alte planuri. Îţi trebuie voinţă să faci asta. Eşti puturist, dar ai nevoie de Voinţă.
Cât poate fi de jalnic să asculţi la miezul nopţii Celin Dion? Şi nu o piesă ci întreaga discografie?
Foarte jalnic, mai ales dacă eşti şi singur. Înseamnă că totuşi suferi.. şi suferi mult cu capul. Dar dacă te afli în suferinţă şi crezi că aceste piese te liniştesc dă-i înainte şi your heart will go one.
Eu îţi zic însă că e momentul perfect să te apuci de râs. Râzi, frate că eşti jalnic. Suferi tu cât suferi dar mai dă-o încolo, ca să o zic pe româneşte. Nu te mai amăgi… că nu te ajută la nimic. Îţi recomand ceva mai dur. Încearcă un hardcore, o să îţi treacă cu siguranţă.
Hei! şi eşti şi revoltat dacă asculţi hard, asta înseamnă că eşti la modă.
E la modă să fii revoltat.
Nu e la modă să fii jalnic… pe bune…heheheheheheheha
In lumea de azi iti dai seama cat de bogat este un om sau cat de bogata este o companie dupa cate credite are la banca si ce valoare totala au acestea. Romania traieste un vis relativ “american”, am ajuns sa traim ca in filmele americane din anii ’90, facem imprumuturi la banca pentru a ne deschide o firma, pentru a ne cumpara o casa sau un PC. Nu mai economisim bani ca sa plecam in concediu sau ca sa ne facem vreun moft. Acum daca iti permiti sa iei un credit mare de la banca inseamna ca iti permiti sa platesti ratele cativa ani buni.. asta inseamna ca esti bogat. E o metodamoderna de a strange bani. Practic iti cumperi acum ce poftesti si “economisesti”, strangi banii dupa ce ti-ai luat ce iti doresti, prin plata ratelor.
Am cunoscut oameni minunaţi, care m-au învăţat să mă descopăr. Şi-n viaţă ca şi-n fizică trebuie să ai o referinţă. Nu poţi face o comparaţie, o analiză, a personalităţii tale decât dacă te raportezi la cei din jur. Oamenii se dezvoltă, cresc, se maturizează însă setul de valori învăţate în cei şapte ani de acasă rămân aceleaşi. Probabil prima persoană importantă din viaţa mea este Tata. El m-a învăţat să nu cred nimic. Să nu iau totul de-a gata, să nu pun mâna pe bani nemunciţi. M-a învăţat să fiu corectă, să am mereu capul sus şi să o iau de la capăt de câte ori este nevoie.
De la femeile din familia mea am învăţat să am încredere în mine. Familia m-a ajutat întotdeauna să trec peste orice. Chiar şi acum când am crescut şi m-am schimbat, primesc aceleaşi sfaturi pe care le primeam când eram mică. Sfaturile nu s-au schimbat, s-au schimbat doar circumstanţele.A doua persoană importantă este BUBU care m-a facut să fiu optimistă. Hehe, m-a făcut să arunc hainele negre, să mă bucur de soare şi de o plimbare.
Apoi a venit Bărbatul. Bărbatul meu este format din mai mulţi bărbaţi. Mă enervează perfecţiunea. Nu cred în perfecţiune, îmi plac defectele. Cred cu adevărat că defectele ne umanizează. Bărbatul meu nu este perfect, este OM. De la el am învăţat suferinţa, dragostea, plăcerea, adrenalina, încrederea.
Am fost dispusă să dăruiesc unui bărbat tot, el a fost mai înţelept şi m-a refuzat. A ştiut că eu mai am încă multe trăit, trebuie să acumulez experienţă, şi-a dat seama că mă iubeşte şi că nu poate fi egoist. M-a dezlegat. M-a maturizat. Am renunţat la prieteni, la hobbyurile mele pentru un bărbat şi el mi-a zis că m-am schimbat, nu mai sunt ceea ce am fost, însă mi-a arătat ce înseamnă protecţia şi prietenia.M-am înşelat pe mine crezând că iubesc un bărbat. Mi-am vândut sufletul pentru un bărbat, am uitat de mine şi am trăit, trăiesc doar pentru el. M-a uscat, mă stoarce de energie., însă mă face săma simt minunată şi unică. Am avut procese de conştiinţă pentru lucrurile pe care le-am făcut pentru un Bărbat. Nu am minţit niciodată însă am ascuns multe chestii. Am fost aşa cum îşi dorea el, am fost o femeie matură, o bătăuşa, o protectoare, o copilă, o femeie misterioasă.
PS: un prieten mi-a spus ca lipseste sfarsitul … problema e ca nu am sfarsit la aceasta poveste… e un text prea personal ca sa scriu un sfarsit.. nu vreau sfarsit
Există oameni care cred în zâmbetul oamenilor, care privesc lumea ca pe o minune. Cât timp poţi să te detaşezi de ceea ce te înconjoară şi eşti obiectiv, reuşeşti să observi o lume minunată. Câţi dintre noi pot să oprească clipa?
Îţi propun un exerciţiu simplu ce necesită doar 60 de minute. Cel mai uşor poţi să observi la o cafea. Stai la o cafea şi priveşte spre lumea din jurul tău, la cei care observă, la cei care trec grăbiţi pe langă tine. Încearcă să asculţi ce vorbesc cei de lângă masa ta, imaginează-ţi la ce se gandeşte femeia care tocmai a trecut pe langă tine. E fascinant… dar nu e realitatea. E o alternativă a realităţii. E ceea ce crezi tu. Nu e ceea ce cu adevărat se întâmplă.
Poţi să stai la masa ta să îţi savurezi cafeaua, să observi spectacolul lumii, e un exerciţiu al imaginaţiei. Ţi se pare lumea minunată. Oamenii sunt frumoşi, au ochi blânzi sau dimpotrivă sunt seci. Încearcă să vezi dincolo de aparenţe. Treci peste această barieră a înfăţişării. Automat dacă vezi o femeie frumoasă te binedispui, frumuseţea e o carte bună de vizită. Şi dacă această femeie e rea, îşi bate copilul sau este aşa aranjată pentru urmează să îşi înşele bărbatul. Poate nici nu sunt hainele ei. Poate sunt ale unei prietene. Lumea e fascinantă, nu?
Da, e fascinantă dar nu minunată. Poate că totuşi lipsa de credinţă ne-a făcut pe toţi atât de realişti. Am uitat de mituri, de poveşti. Vrem să cunoaştem, să descoperim lumea, să dărâmăm concepţii, religii, să strivim “corola de minuni a lumii”. Eu nu încerc să îi descurajez pe cei care cred în zâmbetul oamenilor, dimpotrivă aş vrea şi eu să pot să mai cred în acest lucru. S-a întâmplat ceva în viaţa mea care nu mă mai lasă să cred în ajutor, în iubire, în prietenie. Refuz ajutorul pentru că nu ştiu cu ce intenţie mi se oferă. Nu vreau să mă simt datoare.
Multe tâmpenii zic eu. Bineînţeles că mi se trage de la durerea de cap. Instaurez un sens.
Pe prietena mea nu o mint băieţii. Am discutat cu ea foarte serios şi i-am explicat câteva chestii foarte importante despre bărbaţi. Conversaţia a început simplu cu întrebarea “cu ce te minte omul tău?”. Îţi dai seama că de aici s-au generat o serie de idei. Am jucat ca la ping pong cu afirmaţiile.
Vă redau mai jos conversaţia neadăugită şi tăiată, pentru că unele lucruri nu trebuie făcute cunoscute.
EU: cu ce te minte omul tău? care sunt noile minciuni?
Ea: a fost la cumpărături, cică face de mâncare pe mâine
EU: nu cred că minte
Ea: nici eu
Eu: măi, eu te-am întrebat minciuni, zi vreo declaratie, bagă…
Ea: păi vineri când am fost la el mi-a făcut de papa
EU: minciuni, vreau minciuniiiiiiiii, te roggggggg
Ea: stie că dacă se apucă cu declaraţii îi zic că mă abureşte
EU: no, şi nu ţi-a băgat niciuna? o floare, un gest, nu ţi-a deschis uşa la maşină ?
EA: păi mi-a adus flori de ziua mea, uşa la maşină nu îmi amintesc
EU: ţi-a zis că eşti mai frumoasă decât florile? hmmmm?
EA:nu
EU: şi nu ţi-a deschis uşa la maşină? vezi că la timişoara se deschide uşa unei femei.
EA: serios?
EU: da. şi dacă plouă te duce sub umbrelă
EA: na, trebuie să îl anunţ
EU: trebuie să te mintă cumva..
EA: daaa…clar
Eu: vorbesc serios
Ea: că îi e dor de mine
EU: hmmm, afumat
EA: cu asta mă minte în fiecare zi
EU: expresia asta deja nu mai e minciună, e clişeu.
baby, nu îţi spune baby, pui, bebe, bla bla bla, cum te alintă?
Ea: pui
EU: mda
EA: ce? nu-ti place?
EU: nu… pui de gostat
să îţi explic cum e cu puiu, e ca şi cu ursuleţul,
nu ai cum să fii pui că ai crescut, eşti găină, ai ouă. Înţelegi?
e ca şi cu porcu, nu poţi să fii porcuşor, eşti PORC.
EA: gândeşti foarte logic
EU: stiu, de la pragmatică mi se trage, am învăţat să folosesc expresii în context
EA: ooooooooooo daaaaaaaaaaaaaaaaaaa, mă scuzaţi
Eu: pragmatic înseamnă realist, concret…
concret când îi spui iubitului tău porcuşor, practic îi spui că e un porc, simplu
Ea: da cum drac să îi spui porcuşor?
EU: poţi să îi spui şi ursuleţ şi pui,tot dobitoc e.
ştii că sinonimul de la dobitoc e animal. porcul, puiul, ursuletul- sunt animale, adică dobitoace.
eu chiar nu înţeleg cum poţi să faci pe smiorcăita sau pe smiorcăitul când îţi zice cineva pui sau porcuşor???
dacă îţi zice dobitoaca mea scumpă te superi. care e faza? e acelaşi lucru
Ea: deci nu ai pic de romantism în tine. da ţie cum îţi place să fii alintată? dacă spui că ursuleţ şi alte chestii nu îţi plac?
EU: măi, nu ştiu. vezi, eu nu prea am fost alintată. tata când mă alinta îmi zicea Leluţ, când îl enervam mă făcea vacă, scroafă, dobitoacă,proastă ca o găină. Freud are dreptate, cred că din cauza lui tata nu îmi place să mi se zică pui şi scrofiţă.
Ea (râde… tare)
Eu (râd şi mai tare): fac legătura cu copilăria mea
EA: tot ce e posibil
EU: am gasit raspunsul, evrikaaaaaaaaaa
EA:ce fată deşteptă eşti, ptiu pe tine, să nu te deochi
EU: nu îmi vine să cred ce îmi debitează capul…
EA: hai că îs curioasă ce îţi mai debitează mintea.
Nu îmi pasă! Atât timp cât visul e frumos, poate fi şi o minciună, nu îmi pasă. Dorm mai bine noaptea. Trebuie să mă gândesc la ceva şi atât timp cât mă gândesc la ceva frumos îmi e bine. Sunt fericită pentru câteva clipe. Că mă trezesc şi mă lovesc de realitate asta nu mai contează. Sunt obişnuită cu suferinţa. Suferinţa e aliatul meu, mă inspiră, fericirea mă îndobitoceşte, mă face să mă privesc tâmp la ce se întâmplă în jurul meu. Nu mă lasă să mă concentrez dar îmi dă o stare de bine, şi uneori am nevoie să mă simt bine. Toată lumea are nevoie de bine în viaţa lor. Suferinţa mă face să mă simt mândră de ceea ce creez. Nebunia şi nervii mă ţin în priză. Ştiu că mă consum aiurea. Stresul şi Suferinţa sunt actorii principali din viaţa mea. Mă motivează, culmea, să merg mai departe, să mă trezesc dimineaţa. Fericirea mă ţine în loc. Mă face să vreau să opresc timpul. Timpul meu. Pe când timpul celuilalt decurge normal. Sunt puţini oameni fericiţi. Atunci când sunt fericită încer să îmi refulez sentimentul, ştiu că vine răul din urmă. Niciodată nu mă pot bucura pe deplin. e un defect de-al meu. În schimb atunci când sunt tristă îmi amplific starea. Ştiu că e o prostie dar de fiecare dată când sunt fericită mă ia cu dureri de cap. De fiecare dată când sunt într-o stare proastă mă ia cu dureri de cap. La propriu şi la figurat…
Nu îmi pasă! Am o noapte la dispoziţie să visez. Să fiu fericită în somn. Să trăiesc. Trăiesc şi trează dar la fel ca tine mă lovesc de violenţă, de stres. Mă agit, fac crize, nu sunt niciodată mulţumită. Dar azi, azi nu îmi pasă! Azi vreau să visez. E un drept pe care mi-l acord cunoscând foarte bine faptul că mâine voi suferi din nou. Dar nu îmi pasă, azi sunt fericită. E un moft de al meu. Instaurez un sens!
Guvernarea comunistă încearcă să instaureze cenzura pe internet
În Moldova dreptul la libera exprimare a fost încălcat
La numai două zile după ce Voronin declara că Moldova este o ţară care şi-a făcut opţiunea europeană, este o ţară care a pornit pe calea reformelor, a căror realizare este imposibilă fără respectarea neabătută a standardelor democratice fundamentale,Procuratura a sechestrat calculatoarele unor tineri, care se presupune că ar fi publicat comentarii critice la adresa comuniştilor.
Se pare că din 2007 site-urile torrents, desteptarea, forum.md şi unimedia erau urmărite.Forumştii sunt acuzaţi de instigare la integritatea teritoarială a Republicii Moldova şi tendinţe de răsturnare a guvernării şi alipirii Basarabiei la România. Tinerii riscă o pedeapsă de până la 7 ani de închisoare şi asta se întâmpla chiar a doua zi de la declaraţiile preşedintelui Voronin despre libertatea presei şi libertatea de exprimare.
Unimedia din Moldova, organizaţiile neguvernamentale de media şi reprezentanţii partidelor politice de orientare democratică au chemat tinerii din Moldova să se solidarizeze cu cei anchetaţi. Mesajul pe care l-au adresat pe site-ul www.unimedia.md este: Luaţi mouse-ul de acasă (ca semn distinct al utilizatorului internet) şi veniţi, sâmbătă, 14 iunie, începând cu orele 10.00, în Scuarul Arcului de Triumf din centrul capitalei să ne cerem drepturile! Evenimentul este iniţiat de către portalul de ştiri UNIMEDIA şi este autorizat de către primăria municipiului Chişinău. Şi-au confirmat participarea mai multe partide politice de orientare democratică, jurnalişti şi grupuri de tineri cu atitudine civică. Unimedia a făcut apel la blogeri să plaseze pe blogurile lor câte un anunţ, în care să invite vizitatorii să se solidarizeze şi să participe la manifestaţia paşnică de protest.
Acest eveniment a luat o amploare de talie internaţională. De joi seara circulă această ştire pe toate blogurile. Grupul internaţional Basarabia Pământ Românesc moderat de Tudor Vlad Vrabie, un român ce locuieşte în Canada, susţine această manifestaţie şi a trimis mailuri peste tot în lume ca să invite oamenii să se solidarizeze cu moldovenii. Grupul Basarabia Pamânt Românesc consideră că şi cei din afara Moldovei pot să protesteze şi că trebuie să fie alături de moldoveni.
Sâmbătă 14 iunie tinerii s-au adunat în centrul Chişinăului însă evenimentul a fost boicotat de autorităţi. Poliţia municipală a interzis firmei Lumteh să conecteze la sursa de energie electrică echipamentul destinat bunei desfăşurări a manifestaţiei de protest. Vitalie Nagacevschi, preşedintele Asociaţiei Juriştii pentru Drepturile Omului, a declarat că este ilegală acţiunea poliţiei de a interzice conectarea la sursa de energie electrică. În acelaşi timp, Nagacevschi a declarat că nu există temei legal pentru ca tinerii să fie anchetaţi penal de către Procuratură. Nicolae Negru, de la Centrul Independent de Jurnalism, a declarat că metodele utilizate de către autorităţi sunt acele metode, pe care le utiliza anterior KGB-ul sovietic înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice. Acţiunii de protest s-au alăturat reprezentanţi ai Partidului Alianţa Moldova Noastră, Partidul Liberal Democrat din Moldova, Mişcarea Acţiunea Populară şi Mişcarea Acţiunea Europeană. Participanţii au făcut un semn al solidarităţii în Scuarul Arcului de Triumf de circa 30 de metri. Valeriu Saharneanu, preşedintele Uniunii Jurnaliştilor: Nu intraţi în anonimat, nu vă temeţi să semnaţi mesajele voastre, opinia voastră contează !
Pe 10 iunie Voronin a declarat:E rău dacă puterea le închide gura jurnaliştilor de opoziţie, Moldova este o ţară care şi-a făcut opţiunea europeană, este o ţară care a pornit pe calea reformelor, a căror realizare este imposibilă fără respectarea neabătută a standardelor democratice fundamentale. Şi, fireşte, noi reacţionăm foarte dureros la orice semnal îngrijorător privind domeniul libertăţii mass-media. Şi atunci mă întreb cât de democratică este această ţară dacă la doar 2 zile după această frumoasă şi edenică declaraţie câţiva forumişti din Moldova riscă la 7 ani de închisoare pentru că şi-au exprimat opinia vizavi de sistem? Cât de ipocrit poţi să fii să declari că Moldova şi-a făcut opţiunea europeană şi că respectă drepturile omului când bagi la puşcărie nişte tineri care şi-au spus părerea? Ce fel de democraţie este asta? Ce fel de drepturi au moldovenii? Sau mai bine spus mai au moldovenii drepturi?
“Guvernarea comunistă încearcă să instaureze cenzura pe internet! După ce au solicitat ca UNIMEDIA să le ofere adresele IP ale vizitatorilor, Procuratura a confiscat calculatoarele unor tineri, care se presupune că ar fi publicat comentarii critice la adresa comuniştilor. Tinerii riscă o pedeapsă de până la 7 ani de închisoare! Şi asta se întâmpla chiar a doua zi de la declaraţiile preşedintelui Voronin despre libertatea presei şi libertatea de exprimare. Gata, ajunge!
E timpul ca România să iasă din letargie şi să îi susţină pe moldoveni. La Chişinău drepturile omului sunt încălcate!!!! Trebuie să schimbăm ceva!!! Moldovenii au nevoie de susţinerea noastră în lupta cu monştrii de la putere!!!
Stiu că poate ţi se pare o glumă dar chiar asta se întâmplă. Tinerii din Moldova nu au dreptul la libera exprimare. Este inadmisibil aşa ceva.
Un amic de-al meu, Alex Iovan, şi-a imaginat recent un interviu cu Ceauşescu… Ceauşescu nu a murit. Comunismul nu a murit! În Moldova el guvernează… iar Voronin este cel mai mare PORC. Gândeşte-te că şi noi am fost în situaţia moldovenilor. Ştim ce înseamnă comunismul, am auzit de el, ştim de la părinţii noştri cum a fost. Ştim şi suntem împotriva lui. Trebuie să luptăm pentru libertate. Trebuie să fim solidari cu moldovenii. Poate că e luptă cu morile de vânt dar nu contează… cu toţii suntem români, suntem fraţi cu moldovenii chiar dacă unii au uitat… Am uitat să fim uniţi. Este timpul să ne trezim. În jurul nostru se petrec lucruri grave.
Generaţiile se schimbă. Trebuie să schimbăm şi mentalităţile. Trebuie să ne revoltăm ca să ne fie bine tuturor. Ne trebuie atitudine şi eu am încredere în tinerii de azi. Noi putem să schimbăm tot. Avem energie, avem idei.
ora 20:56 de minute…tocmai ce am aflat două lucruri: 1. că mai sunt 4 minute cât mai pot vota, 2. că mama irinei e sora ei…
Da… e duminică, 1 iunie, mă uit la telenovele şi vă transmit în direct din faţa televizorului ultimul episod din Inimă săl.. pardon Inimă de ţigan. M-a prins rău telenovela asta. Cu toate că mă uit la ea doar de vineri(30 mai) îmi pare rău că se termină. Mai e puţin din telenovelă şi sunt curioasă ce o să se întâmple….Vai, toată lumea se pregăteşte de nuntă….ioiiii. Oare o să se căsătorească Medalion alias Codruţ cu Irina?? Ce emoţii m-au cuprins… apropo şogorâţele s-au împăcat chiar în acest minut şi cică fac nuntă dublă! O să revin cu mai multe detalii.
21:12 loredana groza se călăreşte( adică o să călătorească) pleacă în turneu
Stătică e pericolos….
rozica plânge…şi mă-sa la fel, dar nu o mai lasă aia mică şi iese… afară evident.
ora 21:15
publicitate: Irina i-a cumpărat şampon antimătreaţă la Medalion alias Codruţ-am mai menţionat oare asta?
sunt fericiţi, au scăpat de mătreaţă că şi-au cumpărat şampon dă firmă mă!
eşti frumoasă şi creaţă nu mai ai deloc mătreaţă, hai să facem o iubire ca monica şi cu iri…
21:24
una mică şi în verde îl bate pe unul
se dă în cărţi…se ceartă două doamne…se dă în cărţi….e dă rău.. o nuntă nu se face aoleuuu trebbuie să specific că erau programate două nunţi… s-a dat în cărţi o nuntă nu se face… se ceartă iar aceleaşi două doamne.
21:33
Stătică s-a măturizat… nu i-au crescut sălci în fund..
Ginerele lui Stătică e pe vine… vorba vine… se ocupă cu afacere de imobil..
21:37
au venit maşinile.
rozica plânge. ginerele mafiot se dă jos din maşina e în costum negru şi pantofi albi; are cioacă, ochelari de soare şi pălărie , astea toate sunt accesorii.
21:43
se cunosc mirii.
mireasa Rozica-bobocel e cumpărată. mirele e mulţumit. Irina e supărată, era ziua ei.Acum îi e frică. Medalion o linişteşte. se respectă tradiţiile.
începe nunta. să vedem care nu se ţine…suspans
ora 21:47
publicitate
nu mai apare reclama cu şamponul. se pare că au scăpat de mătreaţă. iupiiiii
21:54
se zvoneşte că vine gigi dumbravă la nuntă…
gigi se pregăteşte vine la nuntă.
0ra 21:58
un tip e în închisoare bea cred că vin şi se gândeşte cum să iasă. o să îi omoare pe toţi.
mirii ajung la nuntă. Irina e foarte frumoasă.
22:00
apare therică zis cioara(cabral), o vede pe Rozica. Rozica urlă. Therică o linişteşte. Cred o fură. hihi. Rozica a suferit mult după el.
cred că îmi dau seama ce nuntă nu o să se ţină.:)))
“Ce dor fost de tine” îi zice Therică la Rozica
ORA 22:05
IO M-AM PLICTISIT. NU MAI AM CHEF SĂ MĂ UIT LA TELENOVELĂ.
Mă simt nevoită după ce am scris despre telenovele să scriu nişte cuvinte pe care le-am auzit în concert la Stufstock, la Luna amară:
“Cred că la început locul acesta protesta prin simplul fapt că oamenii se întâlneau aici ca să facă dragoste.Şi cred că sunt mulţi dintre noi care au făcuţi aici la Vama Veche de către părinţii noştri. Eu nu am avut norocul. Aşa că să nu ne înecăm în propriul suc şi venin şi în propria ură. Să ne gândim la cei care sunt lângă noi. Pentru că lumea aceasta nu este făcută doar din bani şi din averi şi din morminte şi morţi. E făcută şi din puţină încredere în celălalt de lângă noi. Şi cuvântul ăsta pe care se pare că zilele astea îl urâm foarte tare şi îl dispreţuim care e IUBIRE” (NICK-vocals, Luna amară)
PS: nu subscriu, însă trebuie să recunosc că sunt nişte cuvinte care te înmoaie….
Am şi plâns puţin. Am avut o duminică perfectă. Eu cu mine… Nici nu se putea altfel. Sfârşit de săptămână.
Toţi au plecat pe undiva numai eu am ales să stau închisă în casă şi să vorbesc pe mess, să mă uit la telenovele. O zi de altfel obişnuită pentru o gospodină, măritată şi nestisfăcută.
HIHIHI Azi am vizionat un film romatic, de jale, de supărare(supărarea când îmi vine rrrup cămaşa de pe mine). M-a emoţionat profund. Atât de profund încât atunci când m-a sunat sora mea i-am zis să mă sune mai târziu pentru tocmai ce mă apucasem de plâns şi îmi strica cheful… Într-adevăr jalnic…. da nu se întâmplă întotdeauna.
Poate că nu e tocmai aşa de trist. Probabil că e vorba despre empatie. Da, domnule, am trăit filmul. Şi am murit odată cu el.
Faza e că a plouat azi… De la ploaie mi se trage… Îmi amintesc multe. Nu ai observat că atunci când plouă parcă toate filmele de dragoste ţi se potrivesc…hihihi… la fel şi cântecele de dragoste. Ţi se pare că toate se insipiră din viaţa ta. Ţi se potrivesc ca o mănuşă. Trist,hmmmm
Povestea e un clişeu. Nu are rost să scriu şi eu o poveste de dragoste, pentru că toate sunt la fel. Întodeauna dragostea vine cu multă suferinţă. Unii chiar nu înţeleg că dragostea e concepută ca să distrugă. Singurul scut rămas este să o renegi.
PS: recitind povestea cred că intră în categoria dureri de cap nicidecum amintiri.
Visul meu este să ajung la momente funny de la megastar, ideea e simplă. Iei un afon,il pui să cânte, pui vidoeclipul pe Youtube şi are cel mai mare rainting. Toată lumea se uită la el şi râde. Sensul…. ajunge vedetă gen ţac pac…. prefabricat.
Dacă în alte domenii nu excelez macar să ma vada bunica la tv. Că doar după ce se uită toată lumea la mine pe youtube ajung garantat si pe sticlă.
Toată lumea are carnet numai eu n-am. Toată lumea se plimbă cu maşina prin oraş numai eu prefer o plimbare romantică cu tramvaiul. Măcar tramvaiul nu se blochează aşa uşor în trafic. Teoretic viaţa mea e mai simplă. Evit blocajele, nu dau bani pe maşina, nici pe benzină, nu profită nimeni de mine sa îi duc de ici colo. Teoretic… Practic aştept la nesfârşit în staţie, uneori nu am de unde să îmi cumpăr bilet, prind control şi normal că nu am bilet, am parte de diferite mirosuri în fiecare zi şi ma gândesc cu groază că vine vara şi transpiră lumea.
Şi atunci ce să fac? Să îmi cumpăr maşină? O să am mai multă libertate de mişcare? Sau îmi cumpăr bicicletă?
Larisa s-a născut în Hunedoara. Printr-o minune a ajuns să meargă la creşă în Abrud. Şi zic printr-o minune pentru că “soarta” a readus-o la Abrud de multe ori. Şi asta pentru că trebuia să mă întâlnească pe mine. Marea ei iubire… La creşă nu m-a cunoscut… S-a reîntors în oraşul de pe Abrudel în clasa a cincea, semestrul doi… ea nu m-a cunoscut nici atunci. În schimb mie mi s-au încurcat ochii în orbite când am vazut-o executând un flic în sala de sport. Mă uitam cu invidie la ea… ştiam că venise de la Deva, din oraşul şi de la şcoala unde îmi doream şi eu odată să ajung. A plecat însă din Abrud şi de data asta fără să mă cunoască. Şi cum a treia oară e cu noroc, după câţiva anis-a reîntors, eram în al doilea semestru din clasa a unsprezecea. Mi-a devenit colegă de clasă. O făptura mică, blondă şi slabă. Un metru jumate şi un zâmbet. Asta e Larisa, Tweety-şor. Puse amândoua una lângă alta eram Goliat şi ăla micu’. Eu habar n-aveam de viaţă. Ea nici atâta. Dar ştia totuşi mai multe decât mine. Iar eu stăteam ca un copilaş pe poalele bunicii şi ascultam. Aici începe povestea noastră. Una frumoasă şi deloc uşoară. A fost necesară o ceartă zdravănă ca prietenia noastră să fie una completă, ca să nu zic adevărată pentru ca e deja clişeu. Dar pană la ceartă au fost multe. Atât de multe ca nu îmi găsesc gândurile şi rândurile adecvate..
Vizita la Chişinău mi-a demonstrat că totuşi România este o ţara ce se bucură de libertate. Bineînţeles ca se poate şi mai bine. Însă am fost la Chişinău şi am văzut că se poate şi mai rău. Moldovenii sunt mai patrioţi decât românii. Iubesc România mai mult decât cetăţenii acesteia. Îl slăvesc pe Băsescu şi îl scuipă pe Voronin. Cu toţii speră la reunire, nu vor bani pentru că au, nu vor slujbe bune pentru că au. Ceea ce moldovenii vor este identitate culturală. Ei sunt dezrădăcinţi în propria ţară. Nu sunt nici moldoveni, nici rusi, nici români.
Am luat parte la scrierea istoriei
Iniţial noi am plecat în Moldova ca să vizităm bibliotecile din Chişinău şi Universitate de Stat de acolo. Însă am fost prinşi într-o serie de evenimente ce scriu istoria. Pe 27 martie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Presa nu a mediatizat de nici o culoare acest eveniment, nici măcar nu a amintit despre el. Cu toate că la eveniment a participat peste o mie de oameni. La un moment dat un bătrânel vine la mine şi mă intreabă dacă sunt din România şi îi răspund că da. În acel moment cu multă emoţie în suflet m-a luat de mână şi mi-a zis ca Dumnezeu să mă binecuvânteze şi să ne aibe pe toţi în grijă. După câteva momente se anunţă că la vama au fost arestaţi un grup de studenţi români care doreau să intre în Moldova…
Pe când să plecăm vine un bărbat la noi şi ne întreabă dacă suntem români…Doamna Tamara începe sa discute cu el. Noi am plecat. Domnul vroia să ne ducă la Mileştii Mici, o crama, un oraş subteran. I s-a explicat că nu se poate pentru că avem alt program. Însă el nici nu vroia să audă. Doamna Tamara nu i-a dat nicio informaţie unde stăm, câţi suntem nici măcar un număr de telefon… bărbatului nu i-a păsat a zis că ne găseşte şi în fundul lumii. Dimineaţa la ora 8 el era la noi în hotel, ne aştepta. Pregătise un microbuz care să ne transporte până la Mileşti. Faza era următoare trebuia să ne întâlnim cu combatanţii din Transnistria…
Şi am plecat. Pe drum l-am luat şi pe domnul Grigorie Vieru şi pe un reprezentant al Ministerul Apărării. Niciodată nu m-am gândit că o să trăiesc vreodată momente atât de intense. Eu ştiu că poate ţi se pare că vorbesc prostii. Nici eu nu am crezut că sunt o patriotă. Şi poate că nici acum nu sunt. Ceea ce ştiu însă e că am plâns alături de moldoveni. Nu ştiu dacă e patriotism, respect sau milă. România nu e o ţară ideală şi nu va fi niciodată. Dar gândeşte-te că visul oricărui moldovean este să ajungă la noi. Şi îţi spun sincer că asta înseamnă mult. Pentru că ei nu vor să ne ocupe posturile de muncă, nu ne vor banii. Cum am mai spus îşi doresc doar identitatea înapoi.
Când am pornit zborul spre Chişinău, am crezut că o să dau peste o altă lume. Ştiam ca românii de aici îşi spun moldoveni că dacă întreb pe cineva ceva şi nu o să-mi răspundă să-mi cer frumos scuze şi să nu insist. Sâmbătă când am ajuns în Moldova am crezut ca am trecut o graniţă. Am crezut că am ajuns în străinătate. Ceea ce am văzut aici m-a luat prin surprindere, ceea ce am auzit aici pentru prima dată m-a făcut să mă simt oarecum străină. Limba pe care am auzit-o era ciudată. Şi cu toate acestea mă simţeam ca acasă, în România.
Nu am fost niciodată o patriotă. Nu m-am simţit niciodată în stare sa îmi dau viaţa pentru ţară. Nu am avut conştiinţă naţională. Sau cel puţin aşa am crezut. A fost de ajuns să ascult „Doamne, ocroteşte-i pe români” în centrul Chişinăului şi să fac o vizită la Mănăstirea Tabăra ca să îmi dau seama că nu e aşa. În drum spre mănăstire s-a întâmplat un lucru care parcă prevestea ce avea să urmeze. În faţa Guvernului o mulţime de oameni protestau. Aveau steagul României sus, ascultau şi cântau cântece patriotice româneşti. Acest lucru a bulversat grupul meu de studenţi cu care eram. Noi credeam că moldovenii nu vor să se unească cu România. A trebuit să venim la Chişinău ca să vedem cum stau lucrurile. Şi a trebuit să-l întâlnim pe duhovnicul mănăstirii Tabăra, Arhimandritul Vasile ca să ne convingem că lucrurile stau exact invers. Am luat-o pe drumuri şerpuite şi prăfuite.
După 50 de minute am ajuns în Tabăra. Duhovnicul mănăstirii ne aştepta la Cimitirul celor căzuţi în Războiul de Dezrobire. Iniţial noi am crezut că e doar un reper unde să ne întâlnim. Nu am înţeles solemnitatea momentului. Foarte mare ne-a fost mirarea când am văzut că la poarta cimitirului o fetiţă îmbujorată ne aştepta cu pâine şi sare, tradiţionalul „bine aţi venit”. Şi într-adevăr chiar bineveniţi am fost. Arhimandritul Vasile ne-a uns la suflet cu cuvinte simple. Când ne-a vorbit despre moldoveni şi români, despre faptul că suntem fraţi, ni s-au mărit pupilele. Ceea ce el spunea ne-a facut inima să bată mai repede.
La început nu ştiam cum să mă comport. Pentru că emoţia ce o simţeam mă stânjenea, oarecum. Apoi am văzut că toţi cei prezenţi aveau lacrimi în ochi. Nu mă pricep să scriu texte patriotice şi nici nu îmi doresc asta. Însă părintele Vasile a reuşit, fără să-şi propună, să însămânţeze puţină speranţă şi iubire faţă de ţară. Are un ingredient special: vorba simplă şi dulce. Ne-am petrecut o duminică deosebită în Tabăra lui Dumnezeu.
În cele ce urmează doamnelor şi domnilor sunt câteva articole semnate de madam EU in Studentpress@jimbolia. Alături de scumpii mei colegi de la jurna am chefuit, am muncit, m-am distrat, m-am enervat şi am enervat, m-am calmat şi ne-am calmat.
Pe malul Bãlţii
Albastre…
Niciodatã nu m-am împãcat cu oraşul… prea multã agitaţie, stres. Timpul în urbe trece cu viteza luminii. Şi cum stãteam pe malul Bãlţii Albastre, parcã eram ruptã de realitate. Linişte totalã… îmi auzeam gândurile. Ar fi pãcat sã se strice acest monument al naturii. şi cu toate acestea proiectul Aqualand a fost demarat. Nu ştiu de unde vine ambiţia asta de a ucide tot ce e natural. Balta Albastrã este în aceeaşi situaţie precum Vama Veche şi Roşia Montanã. Goana dupã bani şi publicitate ne face sã ne pierdem capul şi ne trimite de cealaltã parte a umanitãţii. Nu este necesar un Aqualand pentru ca acest loc sã fie vizitat. Poate fi frumos amenajat fãrã sã se piardã din naturaleţe, frumuseţe. Aici dacã priveşti rãsãritul, simţi cu adevãrat cum ar trebui sã înceapã o nouã zi.
„Bãrãganul nu-i tot, am pãtimit
mai multe…”
Stã în cea mai veche casã din Jimbolia, clãdire ce dateazã din 1833.Totul este foarte curat şi ordonat, întocmai ca la nemţi. A rãmas printre singurii şvabi din Banat. În al Doilea Rãzboi Mondial, majoritatea şvabilor, precum şi Nikolaus Schutz, au fost înrolaţi în Armata României. Spre sfârşitul rãzboiului, o parte dintre şvabi s-au opus naziştilor, care au trecut în unele cazuri şi la execuţii cum sunt cele de la Jimbolia. Nikolaus Schutz a luptat aproape doi ani ca infanterist împotriva ruşilor. parte din timp şi-a petrecut-o prin spitale. Acum poartã amintirea rãzboiului. A fost rãnit pe front. O schijã i-a perforat plãmânul stâng. A fost spitalizat, iar apoi transferat la Praga. Oraşul însã e atacat de nemţi, iar Nikolaus, împreunã cu alţi soldaţi rãniţi, a fost nevoit sã fugã din spital. A încercat sã treacã cu maşina peste calea feratã, însã a fost prins şi luat prizonier de cãtre ruşi. „Aşteptam în maşinã cu ceilalţi soldaţi, eram pe calea feratã, încercam sã trecem şi a venit un ceh cu cascã şi armã germanã care vorbea rãu nemţeşte şi mi-a zis cã acum e rãu, cã i-au ocupat ruşii”.
Patru ani a fost ţinut prizonier în Siberia. Apoi l-au dus la Kiev sub pretextul cã îl vor trimite acasã. Minciuni… pentru cã un an de zile a fost reţinut în Ucraina. A ajuns în final şi în România dupã şapte ani de absenţã, dar… paradox… şi în propria ţarã a fost ţinut prizonier la Rahova timp de şase luni de zile. Dupã rãzboi, tatãl lui Nikolaus Schutz a fost deportat în Rusia şi a murit acolo de foame. Majoritatea şvabilor bãnãţeni au avut aceeaşi soartã. „Dacã omul munceşte mult trebuie sã mãnânce pe mãsurã, 90 % din bãrbaţii deportaţi în Uniunea Sovieticã au murit de foame”, spune Nikolaus. În mai 1951 se întoarce acasã la Jimbolia.
„Au crezut cã pomii cresc singuri”
În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusã în mişcare cea mai amplã acţiune de deportare din istoria contemporanã a României. Aşadar, numai dupã cinci sãptãmâni de libertate, Nicolaus împreunã cu mama lui au fost deportaţi în Bãrãgan. „Nu ştiu de ce ne-au dus… cred cã de proşti. Au fost fãcute dosare pentru deportare, au venit cu armata, cu arme, ne-au lãsat sã luãm mobila şi ne-au pus pe tren”. Trenul s-a oprit la gara din Feteşti. Fiecare deportat a primit câte un loc mãsurat ca sã îşi facã casã. Materialul de construcţie… pãmântul. Iar ferestrele şi uşile le-au primit. Munceau toţi la gostat. Oamenii de acolo nu lucrau. „Când au vãzut cã noi avem grãdini frumoase, spuneau cã dupã ce plecãm o sã vinã ei în locul nostru sã locuiascã. Au crezut cã pomii cresc singuri. Nu au ştiut cã pãmântul trebuie lucrat .”
Dupã 1955 s-a întors în Banat şi şi-a recuperat casa din Jimbolia. În Bãrãgan a învãţat sã zideascã şi astfel dupã reîntoarcere s-a angajat la Ceramica. Şi-a întemeiat o familie. Are o fatã mãritatã în Germania care vrea sã-l ia la ea, mai ales cã acum e bãtrân. Însã lui nu îi place în Germania, cu toate cã e neamţ. „Nu îmi place cã sunt numai munţi şi pãduri. Dacã mã plimb pe acolo, nu aş şti sã mã mai întorc”. El este mulţumit în Jimbolia. A muncit la ceramicã şi primeşte pensie acum. În plus, el mai ia o pensie şi datoritã faptului cã a fost deportat. Şi totuşi regretã mult cã mai toţi şvabii au emigrat: „Dacã merg la piaţã, eu nu mai recunosc pe nimeni… foarte puţini mai suntem. Basarabeni mai sunt câţiva… nemţii aproape toţi au plecat în Germania, basarabenii au rãmas”. Nikolaus Schutz a trãit istoria lumii. Istoria s-a materializat în persoana lui. A trecut prin monarhie, rãzboi, spital, detenţie, deportare, comunism, „democraţie” . În decembrie va împlini 84 de ani…
Cotcodacul de dimineaţã
al Nemonei
Munca în echipã este foarte productivã. Însã e destul de complicat, 20 de oameni în aceeaşi încãpere, caractere, caractere. Ne mişcãm ca roboţeii şi strigãm evident tâmpenii. Dupã 24 de ore în care nu am dormit deloc trebuia sã ne meţinem fresh. Da’ de unde… Eram atât de frânţi încât nu mai simţeam un strop de obosealã. La patru dimineaţa credeam cã e încã searã. Chiar ne pregãteam de un straşnic chef la etaj. Aiurea, materialele trebuiau trimise. La şase dimineaţa ne-am încheiat norma. Era timpul sã dormim… şi am dormit bine. Dar dupã câteva ore, oacheşa noastrã, Nemona, a început sã cotcodãceascã „Aoleu!!! Trezirea! Deşteaptã-te, române! Hai sã faci cafeaua!”. Când am auzit-o urlând, am vrut sã comit un gest pentru ştirile de la ora 17. Noroc cã s-a evaporat din camerã şi nu am mai prins-o. Oricum, îşi îndeplinise misia. Somnul mi-a sãrit, iar cafeaua mi-a deschis ochişorii şi mi-a pus în funcţiune mintea. Oare m-am deşteptat la Jimbolia?
Dacă am ajuns să mă enerveze politica pentru simplul fapt că nu o înţeleg… înseamnă că e grav şi că trebuie să îmi văd de viaţa mea… dar din păcate nici ea nu e prea roz.
Să revenim la prostituata legală. E frumoasă, te ademeneşte te cuprinde în braţele ei şi nu îţi dă drumul până ce nu te sufocă. Şi totuşi te laşi ademenit ştiind sperând că o să reuşeşti.
Ce nu pot să înteleg e cine contra cui şi alături de cine luptă. Degeaba încerc să cunosc doctrina unui partid pentru că nu mă ajută la nimic. Am realizat după un anişor de zile că habar nu am de politică. Şi am început să o urăsc pentru simplul fapt că nu o înţeleg. Ştiu că un an nu e mult… dar faţă de alţii care încă se mai chinuie… eu m-am scârbit.
Îmi zicea un prieten că să mă hotărăsc în ce tabără sunt… cam greu. De ce nu ştiu..
Trebuie să facem nepărat parte dintr-o tabără? eu nu pot să fiu altfel decât sunt. Şi sunt sigură că aşa eşti şi tu! poţi să te prefaci dar nu te poţi preface până la sfârşit. În cele din urmă nu suntem mai mult decât ceea ce suntem. Ce e cel mai aiurea e faptul că de desori nu ştim ce vrem. De câte ori nu am fost într-o situaţie din care nu ştiam cum să ieşim. Eu una numai în situaţii din astea am fost. Şi aici mă refer la tot: bani, iubire, şcoală, prieteni. Nu ştiu niciodată ce e mai bine pentru mine… şi atunci cer sfaturi… pe care din păcate le urmez. Şi asta nu e bine… am greşit.
De multe ori am luat totul aşa cum vine, de multe ori am gândit înainte să fac ceva. Degeaba pentru că am greşit. Sau cel puţin aşa cred că am greşit. Şi până la urmă cui îi pasă dacă am greşit sau am făcut ceea ce trebuie în ceea ce priveşte persoana mea… nimănui. Pentru că toţi sunt preocupaţi de persoana lor. Cu tot ce m-am ales au fost vorbe, amitiri, ruşine …
Ce te faci când ţi se întâmplă o chestie nasoală?
Ce te faci cu procesele de conştiinţă? când nu poţi să dormi noaptea? când nu te mai poţi concentra la ce e în jurul tău? Ce te faci când dezamăgeşti o persoană dragă sau mai multe? Îţi ceri iertare? e de ajuns? sau treci peste?aşa pur şi simplu… fără să îţi pese?
Şi acuma ar trebui să zic ceva din privinţa tânărului revoltat… nu poţi să fii revoltat până la urmă tot timpul pentru că oboseşti. Eu am obosit. Pot să urlu, să fac crize. Dar la ce îmi ajută să fiu împotriva lumii? îmi creez o imagine bună?
Nu am înţeles niciodată ce e cu Valentine’s Day. În primul rând de ce a trebuit să împrumutăm această sărbătoare de la americani? Când noi avem Dragobetele. În al doilea rând de ce îmi trebuie mie ziua îndrăgostiţilor? doar pentru că e această frumoasă zi sunt obligată să iubesc?
Parcă suntem setaţi … ca nişte roboţei…uuuu ziua îndragostiţilor…hai să ne iubim … hai să ne facem cadouri… oooo ce frumos…. multumesc.
La dracu cu toate! Iubesc când sunt îndrăgostită. Nu pot să iubesc la comandă. Nu pot să mă smiorcăi: iubitule ce îmi cumperi de ziua îndrăgostiţilor?
De ce să îmi ia cadou, ca să mă laud la prietenele mele: uite ce mult mă iubeşte mi-a luat un telefon!
Şi dragostea… ce e aia dragoste? Fluturi în stomac şi orgasm… cam atât.
“Ahh il iubesc aşa de mult, m-a dus în vacanţă în Austria….” aiurea…
Suntem manipulaţi, facem tot posibilul să ne încadrăm în nişte tipare, să fim în rând cu lumea… spiritul de turmă… hai să ne iubim că e ziua îndrăgostiţilor!
Primul lucru pe care l-am întrebat pe Alex a fost că dacă nu răguşeşte după un concert.
Trupa Staccato s-a schimbat, au trecut de la metal simfonic cu influenţe de extrem la black metal, din şase membri au rămas trei, nu mai cântă în engleză, cântă în română, din Staccato au devenit Syn Ze 6 Tri. Noul lor nume nu are nimic de-a face cu 666, nu sunt satanişti, aşa cum unii sunt tentaţi să creadă.Syn Ze 6 Tri vine din limba dacă şi înseamnă om blestemat.Trupa se inspiră din credinţa străveche românească, dacă. De curând au semnat un contract cu o casă importantă de discuri din Canada.În prezent băieţii se află in studio, muncesc la noul album ce va fi gata în septembrie. La Radio Complex poţi asculta primele doua piese de pe viitorul lor album.
Am avut plăcerea să îl am ca invitat la emisiunea Sedativ pe Alex, solistul şi chitaristul trupei. Un om care trăieşte pentru muzică. Mă bucur nespus că uşor, uşor munca lor începe să dea roade. Syn Ze 6 Tri cânta despre credinţă, păcate, gânduri blestemate. Ei spun cu voce tare ceea ce nouă ne este frică şi să recunoaştem. Prin aprilie sau mai o să urmeze un turneu de promovare. Până atunci însă fanii pot asculta Staccato şi Syn Ze 6 Tri în fiecare marţi de la ora 22 la Radio Complex la emisiunea Sedativ.
Şi îmi amintesc ca prin vis… imaginea ce îmi vine în faţa ochilor e cat se poate de reală.
Imagineazăţi o insulă cu trei peri bătrani. O insulă înconjurată de munţi şi scăldată de doua rauri. Deasupra ei aur,dedesubt aur… şi o casă mare… un castel de piatră cu patru felinare, cu ziduri si alei. O minunăţie!
Îmi amintesc ca prin vis, ceea ce vad insă e realitate. E casa mea. Şi nu e casa în care m-am născut. E casa pe care am construit-o, de la prima cărămidă. Familia mea şi-a construit cea mai frumoasă casă din zonă. Şi asta pentru că şi-a dorit un cămin. A construit-o cu multă muncă si bătaie de cap. E greu să îţi construieşti un cămin…
Oh, mama, îmi e atat de dor de tata!
Îmi e dor de părinţi….Tata este extraordinar…. mama mea e cea mai frumoasă şi e meritul lui tata.Niciodată nu am avut un idol în viaţă, nu am imitat pe nimeni. Dar am învaţat multe de la tatăl meu şi incă mai invăţ.Am realizat asta acum la “batraneţe”.Şi el are toate defectele pe care un om le poate avea şi toate păcatele pe care un muritor le poate avea şi totuşi pentru mine şi pentru surorile mele tot ce face el e perfect. Nu a greşit niciodată. E ca o pisică ce cade mereu în picioare. E greu de doborat cu toate că timpul a trecut şi peste el. Singurul lucru pe care îl regretă e că a trecut timpul. Are minte tanăra şi ageră dar cateodată, foarte rar pentru ca nu se arată, e slăbit.Mi se face pielea de găină doar gandind că i s-ar putea întampla ceva.
În nebunia lui, mama tot timpul încerca să îl controleze, să îl echilibreze. Cu toate că nu recunoaşte, mama a reuşit să îl potolească… puţin ce e drept. Nu ştiu dacă e bine, dacă e rău…. dar e mai calm, trăieşte liniştit. Cat de liniştit poate fi el…. îşi dă silinţa. Îl cunosc ştiu ca duce dorul vremurilor.
Nu vreau să crezi că-l ridic în slăvi pe tata. Ce pot să îţi spun sincer e că nu am exagerat. Am cea mai faină familie şi trăiesc cu frica să nu o dezamăgesc.Timpul trece şi nu mai suntem copii.Sau cel puţin nu ne mai simţim copii.Dar pentru părinţi tot nişte copilaşi rămanem. Degeaba am 21 de ani pentru că mama şi tata mă cunosc de cand eram de un gram… tot o copilă sunt in ochii lor. Nu ştiu dacă frica pe care o simt face să fie visul frumos sau urat. Cert e că nu poţi să ştii ce e frumos dacă nu ştii ce e urat, ce e linştea dacă nu ştii ce e frica, ce e binele dacă nu cunoşti raul.
Mintea mea cade în visare… gandurile mele se amestecă. Visez pentru că sunt departe. Visul, amintirile şi telefonul mobil mă ţin aproape de părinţi şi de acasă.
Când m-a sunat Irina si mi-a spus : ’trebuie să fac avort, oare nu mă bate Dumnezeu? ’, mi s-au înmoiat picioarele. Nu îmi venea să cred….cu toate că în acele momenteîi mulţumeam lui Dumnezeu că nu eram eu în situaţia ei. Însă să nu ne amăgim, cu toate o putem păţi.
“Am fost la doctor azi, sunt însărcinată. Marţi am programare, fac avort.Oare nu mă bate Dumnezeu?”.
Mamaei a ştiut că merge la un control de rutină. Nu a putut să ramană internată, a suferit singură acasă. Când nu era nimeni prin preajmă îşi scotea ecografia, pe care o păstra într-un loc secret şi se uita la ea … si plangea. Îsi amintea cum a simţit lamele reciîn interiorul ei.
Rolul femeii în societate este de a procrea, când se hotăreşte să avorteze încalcă regula.Totuşi când ia această decizie în mintea ei se petrec multe. Femeile nu fac avort doar pentru că… Ele avortează pentru un anumit motiv. Fiecare îşi analizează situaţia şi incearcă să ia decizia corectă. Unele consideră că cel mai bun lucru e să avortezi altele nu, depinde de mai mulţi factori. La ce folos să aduci pe lume un cerşător, un nou copil al străzii, un copil bolnav sau să îl cresti într-un mediu necorespunzător? E corect asta?
Nu mai este vorba despre procese de conştiinţă ci este vorba despre conştientizare. Femeile trebuiesă conştientizeze dacă aducerea pe lume a unui copil e de bun augur .Fie că nu aubani să îl întreţina, sunt studentesau e vreo problemă de sănătate, ele decid. Totuşi cândavortează sunt judecate sau îşi fac singure judecata. Dacă sunt în stare să accepte realitatea, să conştientizeze că avortul este singura soluţie atunci nu vor avea probleme de conştiinţă.
Cazul de mai sus este unul adevarat, dar incomplet… Am refuzat să introduc în poveste pe tatăl copilului… motivele sunt subiective.Subiecte despre el şi cu el sunt multe…
E la moda sa fii revoltat. Cu cat esti mai revoltat cu atat esti mai trendy. Pe vremuri cei revoltati ascultau rock, se apucau de fumat………….. erau “revoltatii epocii”. Dar acum?
Da, domnule si eu sunt revoltata! dar nu ma intreba de ce ca nush sa iti spun. E la moda… e la moda sa nu iti convina nimic, sa nu fii de acord cu nimica. E la moda si e fain, esti vazut ca o persoana inteligenta care nu crede toate prostiile. Pe alocuri e adevarat. Nu ma refer la faptul ca suntem romani si parca suntem setati genetic sa credem ca tot ce se petrece e o conspiratie. Nu… Dar suntem revoltati domnule, revoltati rau.
Mda… sunt o tanara revoltata…
O sa imbatranesc si o sa imi treaca si nebunia. O sa se nasca alti revoltati ai vremii.
Ahhhhh………….ahhhh………. Dacă îl prind pe făt frumos îi rup toţi dinţii!!!
Nu suport bărbaţii care stau mai mult în oglindă decât mine şi tine cont că eu mă uit în oglindă când mă spăl pe dinţi(de 2 ori pe zi) şi …..opsss cam atît….hahaleală(ca să citez un “filosof” contemporan).Acuma ori eu am o problemă,nu mă privesc des în oglindă,ori am dreptate. Chiar nu mi se taie răsuflarea când văd un bărbat pensat, machiat, musculos, îmbrăcat în trend.Dacă îl prind pe făt îl fac broscuţă….defapt mai bine nu. Că broscuţa se transformă şi ea.Nu e bine…. Şi atunci?
Ei, măi dragă, făt frumos nu exista!El trăieşte doar în basme……nu ştiai asta până acum?ce noroc cu mine hahalealăăăăăăăă………….
Sincer e mai frumoasă imperfecţiunea!şi sunt mai frumoase,de cele mai multe ori, defectele decât calităţile.
toata lumea are dureri de cap si la propriu si la figurat.totusi,pe cine il doare mai rau capul?cand spun ca ma doare capul spun ca ma doare nu doar ma fac…..si nu am chef sa ascult pe altul ca il doare capul.de fapt cand ma doare capul nu am chef sa ascult pe nimeni ,poate putina muzica faina(travka ori blazzaj).dar daca ma doare tare nici muzica nu imi trebuie ca ma ia cu greata.
fratilor,cine a inventat durerea de cap sa ne dea si leacul!
pe mine una ma doare capul de la atatea dureri de cap….
cel mai tare e atunci cand am o epidemie de dureri de cap,ce dureaza cam 2 saptamani… si ma suna cineva si nici macar nu imi spune ceva important ci ma intreaba daca ma doare capul, CLAR ca ma doare dar va rog mult nu imi mai amintiti ca stau rau cu capul…..stiu ca ma doare capul si nu am chef sa ma cant, imi e de ajuns durerea de cap….
trist dar adevarat……….
din drag pt persoanele dragi mie,sunt anumite persoane care imi cunosc fobia pt durere si nu ma mai intreaba.
un sfat pt ceilalti :nu intrebati faceti ceva,daca doare pe cineva capul scoateti-l la o plimbare nu mai intrebati!
Nu m-am născut aşa….. cu zâmbet de drac…. l-am primit.
Când e lună plină nu pot să dorm, mă transform….Sunt o vampiroaică….. îi sec pe cei din jurul meu de energie.Sunt un vampir modern,adaptat….. nu mă hrănesc cu sânge ci cu energie…….
Suntem prea îndureraţi ca să mai spunem ceva…
M-a trezit cu poftă de scris. Hai să scriem o carte, mi-a zis. Eu nu ştiu să scriu cărţi, ştiu să scriu scrisori, însă noi amândoi ne scriem telegrame. Unde a început totul, nu ştiu să spun exact…a început şi asta contează.
