Nu ştiam că am sânge atât de rece. După câteva zile petrecute la Terapie Intensivă am devenit parcă alta. Anul trecut când filmam pe acolo mă cruceam şi mi se făcea rău şi îmi doream să nu mai calc niciodată pe acolo. Nu a fost să fie aşa. Dacă atunci mergeam şi după 2 minute ieşeam afară, acum aş sta acolo o zi întreagă ca să îl văd pe el. Ca să pot să îi vorbesc. Nu mă dor picioarele, nu îmi e sete, nu îmi e foame. Stau cu morţii pe hol, ba mai mult mă enervează că din cauza lor nu pot să ajung la geam. Mă uit fără niciun sentiment la ceilalţi oameni în comă şi nu simt nici măcar milă. Deunăzi, bărbatului care avea patul lângă Tibi i s-au schimbat cearşafurile şi i-am văzut ambele picioare amputate, unul dintre ele era proaspăt tăiat, şi nu m-a îngrozit deloc. Am văzut cum îşi ridica cât i-a mai rămas din picioare pentru a i se schimba cearşaful. Pe sora mea mai mică, pentru prima dată la ATI, a năpădit-o plânsul şi groaza, Larisa vine şi mă întreabă Ce e aici? e mort? îi răspund că da. Îşi pune mâna la gură iar eu eu mă înclin asupra patului să văd cum se numeşte răsposatul. Dumnezeu să îl odihnească!
Şi nu sunt singura care are aceast comportament. Suntem peste o sută de oameni colegi, familie, prieteni, care stăm şi veghem. Vorbim cu Tibi pentru ca să îi dăm putere să lupte. Dacă noi am reuşit să stăm cu patru morţi pe hol, să stăm cu atâţia oameni în comă, suntem luptători. Tibi trebuie să fie şi el un luptător. Noi luptăm pentru el. Noi nu pierdem speranţa. Doar speranţa ne-a mai rămas. Şi asta nici Dumnezeu nu ne-o poate lua.
Acesta este cântecul pe care l-am cântat cu toţii la cursul nostru festiv…cu toţii
