Cu sinceritate:

Pentru că am făcut rău… vreau să îmi cer iertare!

Ştiu că nu ajunge…

La fel

Suntem atât de “la fel”. Şi nu e o afirmaţie fără argumente. Am crezut că oamenii sunt diferiţi, te crezi unică şi specială…nu eşti!

Am avut ocazia să stau de vorbă în acelaşi timp cu oameni din 5 ţări diferite şi mi-am dat seama că avem foarte multe lucruri în comun şi cam aceleaşi subiecte de discuţie. Rolul cel mai important în acest sens îl au, îţi vine să crezi sau nu, filmele şi mass-media.

Am observat că am vizionat aceleaşi filme şi ascultăm aceaşi muzică. Globalizarea e de vină. Recunosc că acest lucru mă sperie şi mă face să mă întreb dacă toţi suntem la fel, ce aş putea să mai aflu nou de la străini?

Asta în condiţiile în care orice adult, din orice ţară, merge la şcoală, învaţă anumite chestii, se angajează, se căsătoreşte, face copii, vine acasă de la serviciu, bea o bere, iese cu prietenii la plimbare, la film sau la o îngheţată…

“La felul” ăsta mă sperie. E drept că mă face să scap de emoţii în faţa unui străin, unu la mână pentru că am subiecte de discuţie cu el şi doi la mână că toţi vorbim engleza cum putem. E atât de simplu. Globalizare. Pot să aflu foarte uşor câţi oameni au mai murit prin Orient, ascult discursul lui Obama în timp real.

Ce mai e de aflat cu sudoare despre oameni? Suntem toţi la fel…

La un moment dat în viaţa mea m-am hotărât că nu mai vreau să socializez tocmai din acest motiv. Ei sunt la fel ca mine, iar eu nu sunt specială. Câteodată chiar nu am chef să povestesc, să justific de ce eu sunt mai rea sau mai bună. Nu mai am energie. Nu vorbesc cu oamenii în tren, nu mai citesc, pentru că nu mai vreau să descopăr că suntem la fel.

Şi nu e un semnal de alarmă, poate că mai bine pentru noi să nu ştim mai multe. Sunt alţii care ne comandă viaţa, care ne construiesc drumuri şi poteci. De ce să ne mai batem noi capul cu prostiile astea, mai bine bem o bere, că mai marii ne fac să arătăm La Fel.

Merg la o acasă

Mi-am dorit un loc “acasă”…am trei!

Totuşi am nevoie de o acasă…şi simt că în  Bucureşti este “acasă” la mine. Aici e casa mea…

Mi-am găsit locul, iar acum pot să merg cu drag acasă la Timişoara sau acasă la Abrud pentru că mi-am găsit locul. Era aici!

Ştiu că sună ciudat, adică până acum nu mergeai cu drag?

Nu prea…purtam papucii negri în picioare. La Abrud a fost cândva locul meu, apoi m-am mutat la Timişoara. Eram ameţită de cap. Până la urmă am cedat şi am zis că acolo unde pun capul pe pernă, acolo e casa mea. E un fel de dezrădăcinare, toţi cei care pleacă de acasă o simt, o trăiesc, dar unii nu îi dau importanţă. Pe mine chestia asta m-a măcinat.

Trei ani mi-am căutat locul şi exact când nu mă mai aşteptam  l-am găsit. Câteodată sunt fascinată de câte lucruri îţi oferă viaţa. Rămân tâmpă când văd cum se petrece o minune în faţa ochilor mei. E incredibil, într-o secundă totul sclipeşte, iar tu visezi!

Chiar nu mai credeam în minuni, acum am început să cred iar. Viaţa chiar e minunată şi eu de aici nu plec curând.

Mi-am dat seama că am nevoie, din nou, de o poveste şi asta îmi dă o energie şi o fericire nebună. E ca şi cum mă îndrăgostesc din nou. Mai ţii minte cum e să ai fluturi în stomac? Ei, aşa mă simt eu acum pentru că trăiesc o nouă poveste.

Eu sunt îndrăgostită şi îmi trăiesc noua poveste zâmbind…E momentul din viaţă care îmi place la maximum. L-am mai trăit o singură dată şi a fost bestial.

Eu îmi trăiesc povestea, cânt, dansez şi plec. Mereu plec. Şi de aici încolo numa’  la mai bine!

Hai CuCuraj Cucule!

Pianista

Mă gândeam că poate ar trebui să iau nişte lecţii de pian.  Eu nu ştiu să cânt, deloc, dar îmi place să cânt de mor.

Mi-am luat chitară, nu am izbutit nici acum după mai bine de un an să leg un cântec.

Am luat ore de canto, dar tot nimic, nu am sedus pe nimeni cu vocea mea, dimpotrivă…

Şi mă gândeam, duminică după o plimbare prin Cotroceni, că mi-ar plăcea  să cânt la pian.

Bine, o să rămână doar o dorinţă, o să cred atunci când mă mai plimb pe străduţe că eu sunt o pianistă. Îmi place să cred asta. Merită să cred asta.

Mi-a venit din senin. De când eram în Timişoara îmi plăcea să caut cel mai ciudat şi înalt colţ al unei clădiri şi să îmi închipui că locuiesc acolo împreună cu iubitul meu pictor.

Aici mă văd o pianistă. Clădirile sunt de asemenea natură încât numai la pian poţi cânta.

 

 

Anul umilinţei

Cred că din toată lumea asta, eu îmi doresc cel mai mult să vină sfârşitul anului. Şi nu pentru că mi-am făcut planuri de revelion (am renunţat de mult să mai fac asta), ci pentru că vreau să se termine Anul Umilinţei pentru mine.

Trag linie, de pe acum, şi adun. Multe rele . Multe rele mi s-au întâmplat anul acesta şi mă uit la mine oglindă şi îmi văd doar părul puţin mai creţ. Poate nu le văd eu, poate am tenul încă rezistent, dar nu văd urmele lacrimilor şi a gândurilor. Am ridurile expresiei puţin mai pronunţate, dar asta nu e ieşit din comun la vârsta mea.

Anul trecut de revelion am fost un copil răzvrătit şi egoist. Am refuzat să merg acasă, iar Crăciunul…cred că am scris destul de bine despre el…

Am intrat în noul an alături de Dana în Piaţa Operei din Timişoara cu pneumonie. Nu ştiu cum Dumnezeu am putut suporta o boală ca asta din decembrie până aproape în martie.

Lucram 12 ore pe zi, nu aveam timp să îmi văd surorile, să îmi spăl haine, să dorm. Nu aveam timp pentru mine. Nu am avut timp să îmi iau concediu medical pentru că riscam să fiu dată afară de la serviciu. Mi s-a conturat foarte mult dorul de ducă.. Sindromul omului cu rucsac m-a făcut să mă simt puţin mai bine. Am scăpat de pneumonie, era să nu mai intru în licenţă. Şi nu pentru că nu învăţam, terminasem semestrul cu 10, dar din cauza serviciului nu am avut timp să scriu nimic, iar profu mi-a zis PA, iar altul nu vroia să mă ia. M-am descurcat, am reuşit să îmi dau licenţa, mi-am dat şi demisia, dar m-am îmbolnăvit. Din mai şi până în iunie am îndurat dureri neomeneşti, slăbisem mult. Ameţeam şi îmi venea să mă urc pe pereţi din cauza durerii. Apoi mi-a trecut. A venit cursul festiv, banchetul…A venit licenţa.

În ziua când mi-am dat licenţa a murit Tibi şi tatăl Izabellei. Apoi, după o zi tata a fost internat, făcuse blocaj renal…

După o vreme m-am întors acasă la Abrud, am stat o lună şi un pic… a fost îngrozitor să îmi văd părinţii zilnic plângând, îngrozitor.

Am plecat în Serbia, am muncit mult şi am fugit şi la Belgrad în toiu nopţii…mai să fiu prădată.

Direct din Serbia, cu un rucsac în spate şi remuşcare  şi durere, am luat trenul spre Bucureşti, spre ceva ce părea să fie o nouă manifestare a dorului de ducă.

M-am mutat în Bucureşti cu un rucsac cu trei cârpe şi sandale în picioare. Până să îmi aduc bocancii am umblat cu şosete în sandale.

De când am venit aici, am umblat tot sedată. Am calmantele în geantă. Durerile de cap sunt din ce în ce mai intense. Nu sunt o ipohondră, doar că aceasta este blogul cu dureri de cap şi a venit timpul să scriu şi despre acest gen de suferinţe fizice. Nu mă plâng de durerile pe care le am tot timpul, pentru că nu are rost, nu poate nimeni să mă ajute, chiar dacă vrea.

Dacă vă spun că pe mine mă doare capul tot timpul ce ziceţi? Du-te la medic! Am fost, sunt sănătoasă tun, doar să nu mânânc caş…caş…

Da, pe mine mă doare capul tot timpul. Şi zi de zi mă lupt cu mine să nu iau pastile, de ce? pentru că îmi e greu să mă las de ele. Vreo cinci ani de zile am luat un anumit gen calmante ca să nu mai simt durerea de cap, am devenit dependentă. Am reuşit să trăiesc cu durerile de cap fără să mai iau pastile, până când mi s-a făcut rău. Am fost internată şi s-a descoperit că NU AM NIMIC. Îmi vine a râde.

Eu chiar nu am nimic. Alexandra îmi tot spune că să mai merg la un doctor pentru că nu e normal, iar eu îi spun că nu am nimic. M-am obişnut cu durerile de cap. Câteodată mă doare atât de tare încât îmi pierd concentrarea, îmi vine să vomit (iar eu nu pot să vomit), tremur şi  mă doare şi când păşesc sau întorc capul, apropo, capul trebuie să îl ţin doar într-o anumită poziţie şi fără mişcări bruşte că ne-am ars. Cu ochii la fel.

De când am venit în Bucureşti, situaţia a fost de asemenea natură încât nu mi-am permis o durere de cap, şi astfel m-am reîntors la pastile, mai ales că acestea pe care le iau ajută şi pentru febră. Şi de când sunt aici sunt sedată. Acum trei zile am renunţat să iau pentru durerea nu este atât de puternică şi cât de cât pot să muncesc.

Şi acum mă înţelegi când spun că vreau cu disperare ca acest an să se termine? Poate că e cel mai recent rău care mi s-a întâmplat, nici ceilalţi ani nu au fost frumoşi, dar au fost echitabili, cu bune cu rele. Anul ăsta m-a obosit.

Ce îmi doresc de la noul an?

Vreau un pat al meu şi toate celelalte în el. Atât.

Acum îmi dau seama că eu PRACTIC  am fugit de acasă. Asta am făcut. Am fost nevoită să fug de acasă.

Câţi ani ai?

Întotdeauna mi-am dorit un bărbat care să mă ridice şi să mă coboare. Am muşcat-o! Am avut…mai mulţi. Vorba aia “ai grijă ce îţi doreşti că ţi se îndeplineşte”, ei, eu mi-am dorit mult..foarte mult.

Am avut parte doar de acest gen de bărbaţi. Şi nu doar unul, mai mulţi. M-au ridicat, m-au coborât. M-au iubit, m-au uitat. M-au făcut să râd copios, m-au făcut să zac luni, ani, în depresie.

E atât de greu să vindeci de un bărbat…de o dragoste, mai ales de o pasiune..este foarte greu.

Am obosit. Poate am îmbătrânit, sau m-am maturizat cum zice mama, dar nu mai vreau un bărbat care să mă ridice şi să mă coboare, cu toate că la asta visam de când eram mică.

Câţi ani am? Am 22 de ani şi am trăit multe. Am trăit zeci de poveşti, care mai de care mai interesante. Am iubit un bărbat mai în vârstă, am iubit şi un tânăr. Mi-am făcut de cap, am băut de mese, m-am urcat pe bar, am băut, m-am prostit. Am agăţat, m-am lăsat agăţată. Am dansat cu viaţa pe toate melodiile, nu am refuzat nimic din ce mi-a dat. Am avut parte de relaţii ascunse, interzise, altele la vedere. Am întâlnit tot felul de oameni şi mi-e frică, la cât am văzut până acum, câte o să mai văd.

Eu nu am avut linişte niciodată. Ori prea mulţi bărbaţi, ori probleme cu tata, mama..şcoală. Probleme de sănătate, eşecuri, umilinţă. Am îndurat prea multă umilinţă.  Am fost umilită de atâtea ori şi , totuşi, când eram zdrobită de pământ, doar atunci am avut putere să mă ridic.

M-am ridicat după multe picioare în stomac, pumni în cap, insulte. M-am ridicat de fiecare dată. Am înfruntat moartea, boala… Doamne, îmi e frică de ceea ce va veni! După atâta rău am tendinţa să cred  că nu se poate mai rău, dar întotdeauna se poate.

Am trăit senzaţii tari: curent electric, pumnale, bătăi, beţii, am zburat şi am iubit. Doamne, cât am iubit!

Am simţit şi răul şi binele. Acum am nevoie de linişte.

Câţi ani ai? Am 22 de ani şi vreau o viaţă care să mă înalţe uşor, dar sigur, în sus.

Am îmbătrânit, am 22 de ani şi am îmbătrânit.

Sunt o banală. Merg la serviciu şi dorm.

Eu plâng pe Eminescu

Îmi dau lacrimile instantaneu şi dacă nu mă crezi am martori…

Acesta e cântecul care mă emoţionează mai mult ca orice. Cântecul ăsta este mult peste cuvinte, peste simţuri…are un mesaj divin…e  mult mai mult decât un cântec. E un crez, o rugăciune, o dorinţă…este un dor. E un cântec complet.

Este un cântec despre tot. E multă iubire, e simţ, e patriotism, e artă. Este vorba despre acasă, este vorba despre valori, principii, ştiinţă, prietenie, duşmănie, origini şi speranţe. Despre tristeţe, fericire. Cântecul ăsta înseamnă Viaţă.  Este  Eminescu…e de ajuns…

O dietă

Eu sunt grasă. Doamne nu ştiu cum să fac să slăbesc. Mi-am propus ca azi să nu mănânc nimic, iar mâine dacă o să rezist la fel. Peste câteva zile o să se prindă postul, iar cu acest prilej am să le zic tuturor că eu postesc şi astfel nu o să mă mai invite la masă sau o să mă oblige să mănânc atâtea calorii. Ştiai că în 20 de minute de alergat nu arzi mai mult de 50 de calorii? cam cât are un măr?

 

Şi voi mă siliţi să mănânc ciorbă, friptură, prăjitură…

Tata îmi dă bani în fiecare zi când merg la şcoală să îmi cumpăr de mâncare. Nu îmi cumpăr nimic. Am rugat-o frumos pe sora mea să îi spună la tata dacă o întreabă că eu am mâncat plăcintă ca-n fiecare zi. Aşa puşc doi iepuri dintr-o lovitură: nu mănânc, deci nu mă îngraş, nu stric banii, îmi cumpăr haine.

În post îmi voi prepara eu singură de mâncare…oricum nimeni nu o să mă mai verifice acum cât mănânc.

Ieri, profa de enhleză m-a scos la tablă ca să scriu mai multe exerciţii. Toată ora m-a ţinut în faţa clasei. Cu siguranţă toţi colegii mei au râs de fundul meu mare.. off trebuie să slăbesc, toate colegele mele sunt atât de frumoase şi de slabe. Bineînţeles că la Sorin nu îi place de mine, pentru că sunt grasă, lui îi place de Oana, ea e atât de frumoasă..şi slabă.

 

Doamne, de ce m-am îngrăşat atât. Au trecut două zile, eu nu am mâncat nimic şi nici nu am slăbit. Nu pot să slăbesc..şi îmi e atât de foame. Am să îmi fac o porţie de cartofi prăjiţi, ies să alerg vreo două ore şi până mâine nu mai mănânc. M-am uitat pe pozele de când eram mică, eram atât de slabă, acum m-am făcut cât o vacă, nimic nu îmi vine bine…

 

M-am apucat să citesc cărţi despre şi cu diete, nu ştiu ce să mai fac, sunt disperată, nimic nu funcţionează la mine. Mă uit prin reviste şi toate fetele sunt slabe, nu au fund, nu au burtă…numai eu am. Eu sunt cea mai grasă.

6 săptămâni am mâncat numai varză cu margarină, ni se vedeau oasele prin bluză. Tata nu a observat cât am slăbit, pentru că era iarnă şi purtam haine groase. Acum era vacanţă şi eram într-o bluziţă subţire, când m-a văzut s-a îngrozit. A pus mâna pe mine şi eram numai os, a început să zbiere la mine că-s nebună, că nu am minte deloc…M-a luat de ureche şi mi-a dat să mănânc…nu m-a mai lăsat să “postesc”.

 

Asta am fost eu. Eu, grasa. Nu aveam în minte decât să slăbesc, chiar dacă eram prea slabă deja. Refuzam efectiv să mănânc pentru că “mă îngraş”. Ignoram ameţelile şi durerile de stomac, astea erau un semn bun…slăbeam.

E foarte greu să te priveşti în oglindă. Foarte greu.

Vine M la mine!!!!

Mâine la ora 7.30 ne revedem. Va călători o noapte întreagă, eu voi fi în gară.

MARIA Bucuria vine la mine!!

Am fost pupată!!!

Am vreo 3 paturi de când am venit în Bucureşti. Ştiu că nu se cade ca o femeie să treacă prin atâtea paturi…simultan, VESTE: Tot singură…săraca mama. Da, am vreo 3 paturi, dar dorm singură.

Şi de exemplu azi, am ajuns acasă. Casa s-a golit, iar eu după un duş foarte fierbinte, mă pun să dorm în patul din capătul apartamentului, că acolo e mai linişte, întuneric şi cald. Mă trezesc când aud paşii Alexei care vin spre patul în care dormeam. Ok. Facem aşa o serată de vreo 2 ore cu Andre şi N&D plus o porţie zdravănă de cartofi prăjiţi.

Şi după masă bineînţeles, mă ia somnul…

Mă izolez în patul imens şi aştept să îmi vină somnul. Acesta nu vine şi vreo 3 gânduri îmi trec prin cap. Apoi sună telefonul, bineînţeles. Totul e calm, ca în cântec.

Dintr-o dată: Dana, pac, Alexandra, pac sar pe mine în pat şi mă pupă. Dar mă pupă vreo 5 minute nu mai reuşeam nici să respir. Totul era atât de calm…M-au pupat

Stirb nicht vor mir

A venit tata să mă vadă şi mi-a dat multă energie “bună”. Am avut cu cine să vorbesc pe limba mea. Tata a venit la mine şi abia acum mi-am dat seama că sunt oameni în jurul meu care nu mă lasă la greu, cât de greu le e şi lor, totuşi nu mă lasă.

Oamenii ăştia erau şi înainte să vină el, doar că abia acum mi-am dat eu seama. Alexandra şi Dana m-au luat sub aripa lor protectoare, sub acoperişul lor fără nicio pretenţie. Sunt stâlpii mei de susţinere. Datorită lor stau într-o casă cu oameni frumoşi.

A venit tata la mine şi a plecat mulţumit, liniştit. Ar fi venit el din a doua zi de când m-am mutat aici, dar sănătatea nu i-a permis.

A plecat mulţumit, mulţumit de mine. Visul meu de a-mi face părinţii mândri s-a îndeplinit. Pot să spun că am ajuns la un alt nivel acum.

Venirea lui mi-a adus linişte şi echilibru. Chiar am oameni lângă mine. Cei care nu erau sinceri cu mine s-au evaporat. Acum văd şi eu pe ce lume trăiesc. Până acum totul era o iluzie.

Familia mea şi fetele de aici nu m-au lăsat la greu. Şi Dumnezeu ştie numai cum am ajuns eu aici, în oraşul ăsta…şi tocmai El are şi grijă de mine.

Când am avut cel mai mult nevoie de ajutor, de susţinere, de o vorbă caldă şi de încurajări Dumnezeu a avut grijă să îmi aleagă oamenii potriviţi.

Cineva s-a spălat repede pe mâini şi s-a prefăcut că nu mă cunoaşte. Nici nu mă aşteptam ca acea persoană să mă ajute, deloc, doar că scuzele la nevoile mele m-au făcut să îmi dau seama cât de teamă îi era să se aproprie. Am trăit o iluzie. Cum poţi atunci când iubeşti pe cineva să fii atât de egoist?să pleci fără pic de resemnare?

Răspunsul: NU POŢI!

Dacă iubeşti pe cineva îl primeşti în patul tău, îl mângâi, îi spui o vorbă, nu fugi!

Cei care mă iubesc sunt cu mine..vin la mine, mă sună, mă întreabă: Vio, te mai doare capul? sau îmi spun Draga mea, îmi e dor de tine.

Ceilalţi au fugit de au mâncat pământul fie cu lacrimi în ochi, fie doar mulţumiţi, împăcaţi că au scăpat de o problemă.

Încă mai iubesc. Migrenele încă există, iar cu ameţelile sunt la zi.

Poate cineva o să spună: Nu ai înţeles nimic!

Ba, am înţeles absolut tot!

Clipe frumoase

Ea asculta Nelly Furtado, piesa All good things come to an end. El o roagă să schimbe canalul că nu suportă piesa. Fata în schimb  se ridică deasupra lui şi începe să danseze, în ideea de a-l amuza. Doar că lui nu îi ardea de astfel de lucruri.

Ok, femeia din faţa lui era tot aceiaşi, îi oferea multă iubire. Simţea că îl iubeşte, dar piesa aia, cântecul despre toate lucrurile bune care se termină îl iritau.

Nu vroia să creadă că lucrul bun, singurul din viaţa lui, se va termina pentru că…

O ia pe fată în braţele lui şi o roagă serios să nu mai cânte acel cântec. Dintr-o dată zâmbetul copilăresc al ei dispare. “Ce s-a întâmplat?”, îl întreabă. “Nu suport cântecul ăsta”, răspunde el. După un moment de tăcere, continuă “tu eşti singurul lucru bun din viaţa mea!”, fata îngheaţă în braţele lui şi o cuprinde spaima…Oare chiar toate lucrurile bune se termină?

Vroiau să creadă că ei doi nu se vor despărţi, dar s-au despărţit…şi chiar dacă au trecut ani şi acum când se revăd se comportă la fel, “prietenii mei ştiu despre ce vorbesc”. Se mai iubesc, încă se mai iubesc, dar nu rezistă unul lângă altul.

Este povestea de dragoste a doi tineri care dormeau în fiecare noapte într-un pat micuţ de cămin, care învăţau împreună. Este povestea a doi tineri care îşi petreceau timpul liber râzând. Doamne, când de mult râdeau aceşti doi tineri. Uneori se opreau din râs pentru că simţeau că nu râd a bine.

Este povestea de dragoste a doi tineri care stăteau ore în şir pe holul din cămin şi îşi luau rămas bun. Toţi din cămin îi cunoşteau şi se mirau când îi vedeau.

E povestea de dragoste a doi tineri care erau mereu pregătiţi să se lupte cu mănuşile de box.

Este o poveste de dragoste… iar ei nu vroiau să creadă că s-a terminat. Cum să îi facă pe plac lui Nelly?

Am instaurat sensul!

După ce mai bine de un an am tot încercat, acum am reuşit, am găsit. Mi-am dat seama cât de mult iubesc şi că în sfârşit am găsit sensul.

Am căutat atât de mult şi abia acum am găsit. Iubirea necondiţionată, iubirea fără nicio pretenţie, fără nicio aşteptare. Iubesc şi nu aştept să am parte de acceaşi iubire pe care eu o ofer.

Doi oameni nu pot iubi la fel. Iar a iubi nu înseamnă neapărat să petreci 24 din 24 de ore cu persoana iubită.

Eu iubesc şi ştiu că cel pe care îl iubesc mă iubeşte şi nu poate să îmi fie alături.

Că am venit aici şi sunt singură, că surorile mele sunt la Timişoara, părinţii mei sunt singuri la Abrud, că el e aici, dar nu cu mine, totuşi Am Găsit Ce Căutam!

Fiecare dintre noi avem o spadă, un dar. Toată viaţa ne căutăm spada, sensul. Şi facem chiar şi imposibilul ca să ne găsim acest dar. Îl căutăm ca nişte nebuni, suntem disperaţi pentru că avem nevoie de acel ceva, ştim ce e şi ni-l dorim cu diperare.

Puţin ştiu, însă, ce să facă cu spada lor.

Eu personal am căutat iubirea. Şi abia când mi-am dat seama ce vreau să fac cu ea, am găsit-o.

Am găsit ce îmi doream, asta nu înseamnă că sunt mai fericită, nici pe departe, aş putea spune că sunt chiar mai tristă, dar am găsit Iubirea, ştiu cum arată, cum vorbeşte, cum mă face să mă simt. Ăsta e sensul meu…

M-a schimbat la înfăţişare.

Fraze

Am o chestie. De multe ori dacă cineva îmi cântă o melodie, să zic aşa cu dedicaţie, melodia aia rămâne în sufletul meu, indiferent ce gen e. Şi am un playlist întreg cu astfel de piese. Am Maskarada şi Pile de la Lore, Poison de la Gruia, Kissing the Day de la Dana, Fraze de la Mircea, Someday şi Far Away de la Larisa, Eminescu de la Maria, Tălpile arse de la Cris şi multe altele.

Sunt nişte piese de-ale mele, sunt piesele cu amintiri. Fiecare cântec are o poveste şi vreo două, trei amintiri aşa bonus. Cred că aş putea să îmi organizez cântecele în funcţie de fiecare capitol din viaţa mea. Cred că ar ieşi ceva frumos….mai ales dacă acolo mai ataşez şi cartea.

Dorinţă

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

mi-e dor de muzica ta, mi-e dor de tine…mi-e dor de cand te epilai si ma durea capul
mi-e dor sa ma cert cu tine ca fumezi,  mi-e dor sa imi ceri voie sa stai pe faleza 
mi-e atat de dor….

te apreciez vio mult, chiar te apreciez

stii v nu vine de la viorela….v voi spune de la victorie….tu esti o invingatoare….

vine pt ce esti tu

 

Ea e Maria Bucuria!!!!

Motto spulberat

Aveam şi eu câteva motto-uri, să le zic aşa, în viaţă. Motto e prea mult spus, aveam nişte reguli de conduită, care mă caracterizau ca om.

Pe lângă norma de a strânge cu putere mâna unui om, privitul în ochi, contactul vizual s-a spulberat şi el.

Înainte să plec în Serbia am făcut cunoştinţă cu fetele care veneau cu mine. Una dintre ele, Diana, mi-a întins mâna parcă în scârbă şi s-a prezentat. Mâna ei moale în palma mea mi-a provocat o stare nasoală, mi-am zis Ai de mine, cu asta o să stau eu o săptămână…Am început să discutăm, şi eu fără să îmi dau seama am început să vorbesc foarte superficial cu ea, pentru simplul fapt că îmi întinsese mâna în scârbă. Am zis că e vreo piţi.

Am ajuns în Serbia şi mi-am dat seama că Diana e o scumpete de fată. Adică am reuşit să o fac să vorbească cu mine. E o fată bună, deşi pozează într-o tipă foarte, poate prea pedantă. Ea mi-a recunosc că devine foarte uşor invidioasă şi în plus de asta, da, are o părere foarte bună despre ea şi ceilalţi nu sunt importanţi. O conduită superficială, dar problemele pe care le-a avut au făcut-o să se comporte aşa. Oamenii din viaţa ei au făcut-o să fie aşa.

Contactul vizual poate fi malefic uneori. Întotdeauna am crezut că a privi în ochii cuiva, înseamnă că eşti sincer. Pe de-o parte aşa e…acum am aflat că nu mereu acest lucru poate fi un gest onest. Ochii unei persoane te pot face să te simţi rău, poţi să ai coşmaruri, sa ai flash-uri în viaţa de zi cu zi cu privirea care te-a tulburat şi deocheat. Am primit şi un sfat banal: Evită, pitico, să te mai uiţi la ei….

Maria Bucuria- part 2

Maria Bucuria s-a întors în oraş. Stă în acelaşi cămin şi e singură în cameră. Şi viaţa ei merge pe două căi.

A intrat în camera goală şi s-a întins pe patul pe care dormea fosta ei colegă de cameră, a închis uşa, a plâns. Maria Bucuria este tristă şi nu vrea să îşi mai facă alţi prieteni.

Are mulţi cunoscuţi, dar nu se poate “manifesta”.

De exemplu, când eram amândouă râdeam din orice lucru şi plângeam de fiecare dată când simţeam să facem asta.

Deunăzi, a ieşit cu două prietene comune mai serioase. În plimbarea lor au trecut pe lângă două doamne.

Acum urmează povestea reală:

“cele două doamne vorbeau despre murături. Întotdeauna râdeam cu Maria şi spuneam că mariajul este moartea pasiunii, femeile vorbesc doar despre bucătărie şi alte treburi casnice. Astfel Maria mea, auzindu-le pe femei, a început din senin să le spună fetelor: Auzi! am făcut leaşă (ghiveci) azi şi am tăiat pătrunjelul uite aşa mărunt mărunt..mărunt. Doar că fetele nu i-au intrat în joc şi i-au zis să tacă pentru că le face de ruşine.”

Povestea “ireală”:

Maria: Auzi! am făcut leaşă (ghiveci) azi şi am tăiat pătrunjelul uite aşa mărunt mărunt..mărunt

Viorela: Hai serios? da mare nu e bun?

Maria: Nu, tu! să vezi ce leaşă bună a ieşit

Viorela: Vai Maria, dar cu morcovul ce ai făcut?

Şi acum am fi râs zgomotos pe stradă şi ne-am împinge în oameni.

Poveste celor trei

Cele trei nu mai sunt…

Că mă năpădeşte dorul şi refuz să mă las cuprinsă de dor şi tristeţe, e retoric să mai spun.

Cristina, Viorela şi Loredana erau trei. Şi orice s-ar fi întâmplat eram cel puţin două în acealaşi loc. Acuma mi-a venit mie rândul să fiu cea de departe. Mă linişteşte gândul că măcar ele două sunt împreună.

Până la 14 ani nu am fost niciodată despăţite. Apoi patru ani Cristina a plecat la Timişoara, dar îmi era ok pentru că Loredana era cu mine. După patru ani ne-am mutat toate în oraşul de pe Bega. Acum Cristina şi Loredana sunt singure acolo. Păstrează tandemul celor două…

Pasărea Phoenix

Să facem o convenţie: când scriu sau vorbesc despre EL, mă refer la o persoană reper din viaţa mea.

Citeam aseară blogul lui Cristinush şi mi-am dat seama că iar sunt într-o perioadă de negare. Nu pot să concep că El a ajuns aşa. Cristina chiar are dreptate, viaţa câteodată îţi dă nişte şuturi în fund de nu ştii de unde te aduni. Şi apoi te trezeşti într-un alt oraş, cu dorinţa să începi o nouă viaţă, să îţi faci o altă soartă.

Nu am aterizat în acest oraş fermecată de vrăjile şi miturile urbane care au ajuns la urechile mele. Am ajuns aici din cauza Lui, pentru că altă soluţie nu am găsit. Da, este vorba despre tatăl meu şi datorită lui m-am  mutat la sute de kilometri distanţă de familia mea. Pentru că doar aşa pot să ajut.

El obişnuia să fie ca o pisică ce cade mereu în picioare, acum El e Pasărea Phoenix, aştept cu nerăbdare să renască….

Despre adevăratul spectacol

Ăsta e la sârbi. Un festival de 5 zile, în care vedetele au fost cei din public. Artiştii adevăraţi ar trebui să se concentreze pe public. Îmi amintesc de o afirmaţie a unui scriitor care a reuşit să fie cunoscut pentru că a “tradus” gândirile şi ideile cele mai profunde într-un limbaj accesibil. Dar asta e o altă poveste.

Despre spectacol, adevăratul spectacol. Adevăratul spectacol se dă în public. Zeci de artişti care intrau pe rând pe scenă, fiecare făcând ce ştia el mai bine. Cântăreţi săltăreţi şi cu atitudine pe scenă, care te fac să cânţi tu, cel din public, mai tare decât ei. Asta în condiţiile în care eşti şi străin de cultura celor de pe scenă şi faţă de cei ce te înconjoară.

Doi tineri au început să danseze pe muzica unui artist atât de frumos, încât cei din public au făcut un mare cerc în jurul lor, iar formaţia a fost uitată pe scenă. Publicul era în genunchi şi îi aplauda pe cei doi. Sau artiştii cântă o piesă românească iar românii sunt rugaţi să o traducă şi primesc toată atenţia.

VIVA NOVI SAD!

Aşa aş vrea să simt şi eu

Mă frământă o întrebare, o întrebare la care nimeni nu are răspunsul.

Alexandra este o tânără de 16 ani care suferă de autism.

Este extraordinar să vezi cum se manifestă aceşti oameni când sunt fericiţi, când sunt supăraţi. Ce mi-a plăcut la acest copil este că e incredibil de sincer. Dacă te place, te place, dacă nu te place, nu te place şi ţi-o şi spune.

Ce m-a “deşteptat” oarecum pe mine şi m-a făcut să mă trezesc la realitate din lumea ei, a fost muzica. Să vă explic. Cu toate că fata împlinise 16 ani, ea avea mintea unui copil. Până aici nu m-a derutat nimic. Vorbeam cu ea ca un copil, uitând practic vârsta pe care o are. Ei, muzica m-a făcut să înţeleg că cei cu autism sunt altfel. Discuţiile despre dezvolatarea lor cognivă nu şi-au mai avut sensul, în momentul în Alexandra a început să danseze. Discuţiile despre faptul că sărbătorita ştia că frumos şi urât sunt antonime au fost uitate în acea secundă. De ce? Pentru că cei cu autism nu înţeleg sensul cuvintelor. Şi cu toate aceastea ea dansa şi simţea muzica.

Aceasta este întrebarea: Oare cum simte un copil cu autism muzica? Sau mai bine zis ce ce înţelege el din muzică.

Cu siguranţă, TOT. Eu cred că cei cu acest sindrom înţeleg cu adevărat mesajul unui cântec, mesajul sunetelor scoase chiar şi de 6 instrumente muzicale. Noi, oamenii “normali” ne izbim de cuvinte, suntem dependenţi de cuvinte. Chiar dacă acest mijloc, să îi spunem, ne facilitează incredibil viaţa, uite că ne şi privează de anumite senzaţii.

Aş vrea şi eu să simt muzica aşa cum am văzut că se poate simţi.

Oare mesajul care ajunge la un copil cu autism este şi mesajul pe care compozitorul cântecului a vrut să îl şi transmită?

Ce contează: sunetul sau cuvântul?

Mă stoarce…

Am văzut oameni bogaţi şi oameni săraci. Am văzut oameni liniştiţi şi alţii incredibil de stresaţi. Am văzut, văd, cum se poate ruina o familie. E chiar uşor…

Nu am soluţii, asta e problema. Tot timpul ăsta am renunţat să experimentez frica, teama, anxietatea. Nu mai experimentez, trăiesc…

Dorul

Deja dorul nu mă mai afectează. În sensul că nu mă mai sperie.

Dorul nu mă mai doare.

De atâta timp îmi e dor. Dorul face ca durerea şi iubirea să crească direct proporţional.

Dorul e un sentiment, un simţ, e un mit. Profesorul meu de română mi-a spus că numai la români există dorul. Nu cunosc foarte multe limbi străine, dar traducând propoziţia: îmi e dor de el, în alte limbi precum engleza, spaniola sau italiana, această afirmaţie se traduce: îmi lipseşte. Deci în celelalte culturi dorul egal cu lipsa. Ori orice român ştie că dorul poartă cu el ceva mult mai profund.

Eu una niciodată nu am putut să definesc dorul raţional, să trasez nişte limite, să îl caracterizez pe baza unor principii bine stabilite.

Dorul e atât de diferit de foame sau de sete, care sunt nişte lipsuri. Corpul duce lipsă de apă, corpul cere apă. Este necesar să bem apă pentru trupul nostru să se hidrateze, apa e vitală.

Dorul aduce puţin a poftă. .. Avem nevoie de ceva, dar nu e o nevoie vitală. Deşi ne vine să murim din cauza poftei, a dorului. Pentru mine dorul e o poftă, un moft, dar nu la modul răsfăţat. Poate că dorul face ca privirea să îţi fie nostalgică sau jucăuşă. Poate că dorul îţi creionează un altfel de portret. Poate că dorul crează o mare punte între tine şi cei din jurul tău, poate că dorul desparte sau nu lasă să se întâlnească doi oameni.

Sau poate dorul e mult mai mult decât atât. Dorul te poate face să îţi doreşti ceva foarte mult, mult prea mult. Dorul te urcă pe cele mai înalte culmi. Poate că din cauza dorului iubeşti mai mult şi mai profund, faţă de cazul în care dorul nu ar exista.

Mie îmi e dor. Şi asta îmi aduce aminte de un cântec Dorm al Alexandrinei Hristov. De ce îmi place mie cântecul ăsta? Pentru că şi eu când îmi e dor, dorm. Dorm, nu pentru că îmi e somn, dorm pentru că îmi e dor şi atunci visez…..

Mmi e dor!

Nu mai pot

Numai pot cu Ce Zice Lumea….

Acuma ori sunt eu tâmpită şi nu îmi dau seama că ce zice lumea e într-adevăr important, ori sunt eu tâmpită pentru că ce zice lumea e adevărat…

M-am săturat de concepţii de fată mare, nu mai pot cu concepţiile de fată mare.

M-am săturat să mă îmbrac frumos şi să mă simt ca domnul Goe pe peron, VREAU SĂ VINĂ!!!!!

M-am săturat să port discuţii interminabile cu persoane care nu înţeleg că unii oameni nu sunt la fel ca ei, nu au aceleaşi credinţe şi trăiesc şi într-o lume diferită de a lor. Există mai multe lumi.

Nu mai pot cu: Te rog mult să nu mai umbli cu Irina pentru că are o reputaţie proastă, ce vrei să fii şi tu băgată în aceeaşi oală cu ea?

Nu mai suport să aud: aşa trebuie să fie, aşa e normal….dacă faci altfel eşti anormal, evident.

Ideile astea nici măcar nu mă enervează, mă plictisesc.

Zău că m-am plictisit de ele….

O istorie nescrisă

Astăzi a fost o zi specială. Mi-am băut cafeaua cu mama pe terasă pe la ora 6 dimineaţa, când negura încă mai stăpânea dealurile.  Aerul era tare şi cu toate astea era o dimineaţă călduroasă.  Pe la ora 10 primim o vizită. Doi bărbaţi de la primărie pentru a realiza nişte măsurători. Unul dintre ei cu pasiune pentru comunicare.

Am trecut de la politică, la ezoterism, masonerie şi istorie. Civilizaţii pierdute din Ţara Moţilor. O discuţie foarte interesantă. De altfel mi-a promis că îmi va împrumuta o carte pentru a afla mai multe lucruri despre aceste ţinuturi, mai bine zis să aflu adevărurile ascunse şi nu  ceea ce apare în istorie. Mi-a promis o carte revoluţionară.

Curiozitatea mea nu mi-a dat pace şi am dat buzna în cameră la calculator, iar prietenul meu Google, cu ai să aliaţi, mi-a dezvăluit un filmuleţ-documentar foarte interesant despre Ţara Moţilor.

Mi-am dat seama cât de naivă sunt crezând că toţi copii au văzut la fel ca mine cum arată o caucie, ce se întâmplă de sărbători, că tot omul ştie cum arată o moară sau un şteamp. Credeam că toţi ştiu poveştile aurarilor, că să vorbeşti despre vâlva minei nu e nimic ieşit din comun.

Marea descoperire m-a intrigat recunosc….suntem evrei?

Am postat aici prima parte a filmuleţului. Sunt 16 părţi în total şi vă invit să le vizionaţi!

Dark Secret Love

Sunt o fostă fană HIM care şi-a reamintit. Mi-am reamintit:

Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc si flacăra ei ca fulgerul din cer.
Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela.

Mă iubesc nebunii

Mă iubesc oamenii nebuni pe bune!!

Totul a început în anul întâi de facultate. Unul m-a iubit până ce m-a şi lovit. Atenţie eu vorbesc despre oameni care chiar au probleme psihice.

Nebunul no. 1

Avea vreo 40 de ani, gurile rele spuneau că a fost plecat în legiunea străină, că şi-a pierdut minţile când a aflat că iubita lui îl părăseşte. Obişnuiam să îi dau de mâncare şi bani când îl vedeam, dar nu povesteam nimic cu el pentru că mă speria înfăţişarea lui, parcă era un vampir, avea gheare şi ochi sticloşi. Cu câteva zile să mă mut din oraş a trecut pe lângă mine pe stradă şi m-a lovit, mi-a dat un pumn în faţă. M-am speriat crunt…

Acum nebunul a dispărut…

Nebunul no.2

Ăsta era pictor. Avea peste 50 de ani, client permanet al crişmei. El nu m-a bătut. Mă ruga însă insistent să îi duc o poză de a mea pentru că vroia să îmi facă un portret. O poză în care mi se văd clar ochii, era important să îmi vadă bine ochii, altfel nu putea să mă picteze.

Nebunul no.3

Se numeşte Marius, tata îl mai aducea din când în când la noi acasă ca să mai lucreze câteceva, astfel primea şi de mâncare şi bani. Acum când mă vede pe stradă se ruşinează ca o fată mare şi îmi face cu mâna.

Nebunul no.4

Acesta este Costel, care se uită la filme cu karate şi se crede agent special. Într-una din zile era foarte supărat  pentru că îl trimiteau de la Abrud la Deva. Dar la Costel i-a venit o idee, să mă ia cu el, astfel mi-a dat întâlnire vinerea trecută la Peco. Dar am uitat să merg.

În sfârşit…

Din categoria miturilor urbane:

În sfârşit a plâns. S-a răzbunat. Prietena mea a avut o mare iubire. Totul a început acum 3-4 ani. S-a îndrăgostit nebuneşte de un bărbat, ea era doar o copiliţă de 18 ani care termina în acel an liceul.

Nu am vorbit niciodată despre această poveste pentru că ea nu se sfârşise. Acuma însă totul e FOARTE gata. În sfârşit s-a încheiat acest capitol. Avea multă nevoie să îşi omoare demonii de pe vremea când era adolescentă.

Povestea a început la un bar. La o cafea. Ea era cu colegii de liceu, chiuleau, iar el era singur. A tras toate sforile, a apelat la o prietenă care se împăca bine cu el, în fine, a stârnit dragostea…

După câteva luni, bărbatul,  mai bătrân decât ea cu mai mult de un deceniu, avea să fie primul bărbat din viaţa ei, precum şi primul bărbat care o părăsea…Următoarea zi el ţinea de mână şi săruta o altă domnişoară. Prietena ei, care o şi ajutase să se cunoască, a fost alături de ea. Fata nu a plâns, nu şi-a permis să plângă. A plecat din oraş, s-a îndrăgostit de un alt bărbat, a fost incredibil de fericită. A fost incredibil de fericită până ce l-a revăzut. După ce l-a revăzut totul s-a schimbat. S-a schimbat totul pentru că el  i-a spus că o iubeşte. Evident că sentimentele ei au revenit şi relaţia cu prietenul ei s-a terminat. Nu a fost decât o altă amăgire. Există o vorbă: Nu da pasărea din mână pe cioara de pe gard.

Au trecut 3 ani de atunci şi ea nu şi-a mai găsit pe nimeni. Însă după trei ani, în sfârşit, a reuşit să plângă, să sufere preţ de o clipă din cauza lui. S-a răzbunat. Acum îşi putea vedea de viaţă. Doar după trei ani a putut să lase să curgă 3 lacrimi pe obrajii ei din cauza lui. Nu îl mai iubeşte, dar a făcut-o să sufere enorm.

Fata defapt a încurcat iţele. Ea este de vină pentru tot ce s-a întâmplat. Din cauza ei bărbatul nu este fericit, ea nu este fericită, prietena ei nu e fercită. Din cauză că a stârnit dragostea a stricat totul. Nu ea trebuia să aibă o relaţie cu acel bărbat, ci prietena ei. Bărbatul şi prietena ei poartă unul pentru celălalt o dragoste mare, de care abia acum şi-au dat seama.

E foarte trist. Din cauză că fata a stârnit dragostea trei persoane sunt triste. Chiar dacă  i-a spus prietenei ei că poate să fie cu el pentru că pe ea nu o mai afectează, este prea târziu…Este un echer în care ea se simte vinovată că a fost egoistă, că nu a avut răbdare….

Acum e prea târziu, ei nu vor să o facă să sufere văzându-i împreună, ea nu poate să şteargă cu buretele ce s-a întâmplat.

Dar în sfârşit s-a sfârşit. Însă acum durerea s-a mutat într-un alt decor. Acum  suferă că din cauza ei cei doi nu pot fi împreună. Se simte o persoană rea. Prietena ei, cu toate că îl iubea, a făcut tot posibilul să o ajute. Iar fata acum nu îşi poate ajuta prietena nicicum. Asta e şi mai dureros decât cele trei lacrimi pe care le-a vărsat după ani de zile…

Pleacă Alexandra

Mâine la 7 dimineaţa are tren spre capitală şi nu o să se mai întoarcă. Alexandra este bruta care mă iubeşte şi care avea grijă de mine….sa ai grija de tine, ca eu n-o sa fiu aici sa ii bat pe tampitii care au impresia ca daca beau un suc cu tine, au dreptul sa te raneasca, ok? Asta mi-a zis ea aşa ca un fel de rămas bun…Dar nu e bai că o să vin pe la tine Alexa cât pot de des, şi o să ne certăm din cauza idioţilor, din cauza moldovenilor ş.a…..şi apoi o să bem o tequila în cinstea noastră!

Am zis NU

Data trecută când am fost la Roşia Montană, acum 2 săptămâni,  eram la ziua unei prietene bune şi eram îmbrăcată cu o rochiţă scurtă şi săndăluţe, că doar era vară. Surpriza a venit după ce am luat masa şi am plecat  pe stânci. De grija rochiţei, eu stăteam tot în spate pentru a nu oferi o altă privelişte. În fine, cu chiu cu vai, pentru că şi alunecam din cauza săndăluţelor pe pietre, am ajuns în vârf, am trecut printr-o peşteră şi totul a fost foarte frumos. M-am simţit puţin ciudat, dar în fond cine s-a mai încumetat să urce pe munte în rochiţă şi sandale?

Săptămâna asta m-am întors la Roşia, de data asta mi-am luat bocanci şi m-am îmbrăcat gros, ca nu cumva să îmi fie frig. Iar am dat-o în bară, pentru că de data asta nu am mai urcat pe munte, am jucat toată seara în bocanci. Vorba unui prieten când nu ai cu ce, ai cu cine, când ai cu ce, nu ai cu cine şi aşa mai departe.

Tot acum am fost cerută şi în căsătorie la fel de simplu cum o fată este chemată la discotecă.

Dar n-ai cu cine…

Update

Am făcut rost şi de poze:

Asta sunt eu.

Stau vizavi, dau muzica tare, îţi cânt noaptea la chitară şi sunt binecrescută, că mă opresc când îmi baţi în perete……….

sunt o femeie cu zâmbet de drac. sunt un om în esenţă fericit. sunt fericită chiar şi atunci când sunt în cruntă depresie. Deşi în acte sunt o ziaristă, blogul ăsta nu are nimic de a face cu jurnalismul. E blogul cu dureri de cap. E blogul în care îmi scriu gândurile, e locul unde amestec realitatea cu imaginaţia. Toate poveştile sunt reale…doar că sunt împachetate mai altfel.

Scriu aici pentru a scăpa de durerile mele…

Eu sunt Viorela Precupaş, Viotrela. Rela. Leluţ. Vioreluţ. Vioreluşka. Eu sunt Veronika cu doi r. Verronika.

Sunt pre cu pas înapoi şi înainte.

Sunt o mofturoasă

În sensul bun al cuvântului. Adică îmi permit din când în când  să îmi îndeplinisc câte un moft. E un moft de al meu, îmi spun. E adevărat că rar îmi permit acest lucru  şi asta pentru că ştiu că dacă în fiecare zi mi-aş îndeplini un moft nu aş mai simţi plăcerea lui.

Acuma seara m-a cuprins o bucurie tâmpă. E o senzaţie identică cu cea când mă îndrăgostesc. În seara asta m-am îndrăgostit de un bărbat. Şi asta mi-a adus o bucurie tâmpă. Aşa sunt eu când mă îndrăgostesc, rânjesc la soare şi zbor pe alei. Sunt Flu Flu,  din cauza fluturilor din stomac. Azi mi-am permis încă un moft, o bucurie. Îmi era tare dor de senzaţia asta.

Nu ştii niciodată unde te duce dimineaţa. Bucuria asta e un moft de al meu şi de aceea nu o las să se instaleze…

Aştept să treacă şi să mă apuc de lucruri seriose. Până atunci însă mă las învăluită de senzaţie…

Visul ei

După ce i-a spus să plece, pentru că nu o mai vrea, fata începu să tremure. Nu putea să gândească. Cuvintele lui erau dureroase. După tot ce trăiseră, după ce a convins-o că tot ce îi înconjoară e pur, că trăiesc un mit, fetei îi era greu să creadă că el a uitat atât de repede tot. Parcă suferea de amnezie totală. Era sigură că dacă îi cere să îi spună pe nume acesta nu va putea. Fata era sigură că omul din faţa ei nu era acelaşi cu bărbatul pe care ea îl iubea. Nu era el. Şi atunci de ce plânge?

Atunci mai mult nervoasă decât tristă îl ia de piept, îşi înfinge mâinile în gâtul lui  şi începe să urle. Toată lumea de pe trotuar îi privea pe cei doi, nimeni nu avea curajul să intervină. Era clar că era  o ceartă de îndrăgostiţi. Ei priveau amuzaţi, o femeie nebună îşi lovea iubitul. Un lucru greşit.

Specatorii îşi imagineau ce era mai simplu…faptele erau însă mult  mai complicate.

Fata începe să urle:

Aş fi putut să fiu orice pentru tine! Doreai o sfântă, o mamă, o soră? o amantă? o soţie? un mit, un cântec, un vers, un poem, aş fi putut fi orice..

Fata cade în genunchi, el răvăşit, o sărută.

Fata cu plete lungi din apartament vede tot spectacolul de pe balcon. Îi priveşte pe cei doi de sus….ea ştia totul.

Vizita

Din categoria miturilor urbane:

Eu nu fac parte din viaţa lui. Eu sunt ca un pliculeţ de zahăr în plus la cafea. Cu el e mai dulce, dar şi fără cafeaua e bună. El a dispărut de o vreme.

Astfel m-am hotărât să îi fac o vizită. Ştiu că o să călătoresc multe ore, pentru că el locuieşte în celălalt capăt al ţării, dar sunt mâhnită şi trebuie să îi fac o vizită.

Ajung la el în oraş, în faţa blocului, în faţa uşii. Bat. Uşa garsonierii sale este deschisă de o femeie înaltă, cu trăsături frumoase, cu hainele călcate, cu plete lungi şi negre, cu un zâmbet ce luminează tot apartamentul şi care mă întreabă cu ochii mari, curioşi, pe cine caut. Atunci eu, cu părul dezordonat, cu cearcăne adânci, cu buzele vineţii şi slăbită, îi spun că am greşit, şi mă îndrept cu lacrimi în ochi spre casa scărilor, trăgând după mine un geamantan, repetându-mi la infinit: Am greşit, îmi pare rău, am greşit.

Atunci să apară şi el în colţul uşii şi să mă privească, să mă privească, să îi fie milă de mine. Să îi şoptească ei la ureche: Cine e? Ea să îi răspundă: Greşeală.  Şi atunci eu îmi întorc privirea, îi zăresc pe amândoi, mă opresc pe scară şi mă pun pe geamantan şi plâng, plâng … şi repet într-una privindu-l: Am greşit, înţelegi? Am greşi şi îmi pare rău. El atunci să vină către mine, sub pretextul că vrea să mă ajute şi să mă ridice de pe geamantan şi să mă conducă afară din blocul unde odată m-a iubit, unde m-a iubit incredibil…. şi eu să plec aşa trădată, umilită, aşa să plec, pentru ca odată pentru totdeauna să înţeleg nu e locul meu acolo

Cam astea sunt filmele pe care le am în cap.

Acesta este visul care se tot repetă şi se tot repetă….asta visez mereu

Travka există!

Cu toate că pe 13 august se împlineşte un an de când membrii formaţiei au anunţat pe grupul lor că trupa Travka nu mai există, fanii au rămas devotaţi. În acest weekend a avut loc cea mai frumoasă conversaţie despre trupă pe grupul travka. Fanii şi-au amintit de emoţiile pe care le aveau şi le au în continuare pe muzica băieţilor.

Încă mai sunt oameni care cred în această trupă, deşi sunt conştienţi că nu o vor mai vedea pe scenă poate niciodată. Asta nu contează pentru că au rămas 2 albume plus clipurile de pe youtube.

Pentru unii, Travka e încă pe locul I, mi-am dat seama de acest lucru în weekend.

Acum vă invit să zâmbiţi!

S-a dus şi Tatiana….

S-a stins şi şi-a luat durerea femeiască cu ea…

Dumnezeu să o odihnească!

Şi cu asta promit că eu despre morţi nu mai vorbesc….

Viaţa-Liniştea

Mereu sunt stresată, mereu alerg, mereu fac ceva, mereu  sunt cu cineva, mereu sunt la dispoziţia cuiva. De multe ori îmi doresc să opresc timpul în loc şi să mă bucur de o clipă. Ei, de câteva zile am intrat în rutină. Şi mi-am dat seama că nu îmi doresc o viaţă liniştită. Băi, pe mine liniştea mă plictiseşte. Liniştea îşi are rostul atunci când simţi că explodezi. Liniştea trebuie să fie doar un strop. Ea trebuie administrată în doze mici şi concentrate. Aşa o linişte din asta lălăită, de lungă durată şi de proastă calitate, mă plictiseşte cumplit. Aşadar, trecând prin această rutină, mi-am dat seama că viaţa agitată mi-o place la nebunie, cu toate că uneori mă stoarce de energie, am dreptul să opresc clipa şi să mă bucur de stropul de linişte aşa cum vreau.

E un alt moft de-al meu!

Vin Sărbătorile!

Şi totuşi… iubirea. Da, aşa începea un cântec comunist, cum îl consideră unii. Totuşi, iubirea mie mi-o place. Şi ştiu că acum suntem în mijlocul verii, dar azi mi-am dat seama că e frumos să îţi petreci sărbătorile de iarnă cu persoana iubită…acest lucru poate fi considerat ca fiind stropul de fericire în viaţă şi poate momentul cel mai important. Toate aventurile, nebuniile, tristeţiile nu au niciun rost dacă de sfârşit de an sau de crăciun nu te bucuri de căldura unui om. Şi cam ăsta e tot sensul la tot ce trăim. Căldura unui om. Degeaba alergi, faci pe animatorul, degeaba cugeţi sau dimpotrivă, dacă nu ai acea căldură. Toate sunt în zadar şi îşi pierd din farmec. Am trăit aceste momente singură şi abia acum îmi dau seama că nu familia mi-a lipsit, nici măcar prieteni, mi-a lipsit şi îmi lipseşte căldura. Ăsta e tot sensul.  O ai, eşti împlinit, nu o ai, eşti mereu neliniştit. Oricum, nimeni nu te ajută….

Lumea de la înălţime

Şi am ajuns şi pe Detunata, unde acum câţiva ani chiar am crezut că pot zbura.  Am ajuns din prost noroc. Am venit acasă hotărâtă să iau spre Detunata, dar am ajuns fără să îmi dau seama. Am fost luată cu maşina  să mergem la un grătar  şi am ajuns  în vârful lumii.

După multă transpiraţie şi respiraţie mi-am dat seama că am ajuns în locuri foarte răcoroase. Da, aici e foarte frig chiar şi în luna lui Cuptor.

Coşmarul…

După o zi în care nu făcu nimic, fata obosită de la stat, s-a pus să doarmă. A pornit televizorul. Ce noroc avut, era o emisiune cu chitări, cânta o tipă cu voce incredibil de clară, o piesă incredibil de tristă. Fata se întinse în pat şi simţi cum o fură somnul. Se hotăreşte să închidă televizorul. De multe ori când e foarte obosită, ştie că se trezeşte din somn tremurând, orice sunet o sperie. Iar televizorul o îngrozea de-a dreptul.

Şi a adormit. Şi a visat. Cu siguranţă a visat ceva urât, pentru că s-a trezit toată transpirată. Era în toiul verii, iar fetei îi era incredibil de frig. Geamul din sufragerie era larg deschis. Nu îşi explica de ce îi e atât de frig şi de ce hainele de pe ea erau ude. Să se ridice din pat nu avea putere. Îi era atât de sete, dorea să închidă fereastra. Nu avea putere. Ştia că dacă se ridică îi va fi mult mai rău. Aşa că încercă să se învelească cu cearşaful ud şi el deasemenea. Şi-a pus mâna pe piept, poate reuşeşte să îşi controleze respiraţia.

Respira alert, dar greu. Se gândeşte că sigur a făcut febră şi de aceea a transpirat atât. Nu e prima dată când i se întâmpla acest lucru. Doar că în ultima perioada starea ei de sănătate era bună, cu excepţia durerilor de cap, bineînţeles. Şi asta o speria atât de mult. Dacă o ţine tot aşa înseamnă că simptomele se întorc.

A apăsat mai puternic pe piept, simţea că îi ard plămânii. Se gândi să nu se mai gândească la asta. Se hotărî să respire şi să închidă ochii. Sigur a fost un coşmar, chiar dacă nu îşi amintea ce visase.

Audiţie plăcută!!!

Mă cheamă Maria Bucuria/ Poate Maria, mare e bucuria

A fost o dată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.

Aşa începe o carte pe care am citit-o în adolescenţă.

Nu vreau să vorbesc despre Maria, dar vreau să vorbesc despre Bucuria.  Îmi amintesc că stăteam odată în Taine, în Unirii, şi vorbeam cu un bun prieten de al meu despre fericire. Mă întreb acum bucuria egal fericire?

Am cunoscut o fată pe nume Maria. O bucurie de fată, mereu cu zâmbetul pe buze. Mereu veselă. Mereu făcea glume şi te binedispunea. Recunosc, fata asta a făcut terapie cu mine. Era imposibil să fiu tristă cu ea alături.

Ei, acestei fete eu îi spun Maria Bucuria. Dar Maria mea nu e fericită. Acesta probabil e răspunsul la întrebarea mea…nu…bucuria nu este egală cu fericirea. Prietenul meu îmi spunea că fericirea vine din lucruri mici. Eu cred că bucuria vine din lucruri mici, fericirea e ceva mult mai profund, fericirea e ca şi iubirea, sfântă. A fi fericit, a avea fericire, nu înseamnă că eşti şi bucuros. Poţi să fii fericit şi atunci când eşti în depresie…

Maria Bucuria nu e fericită. Cred că Fericirea se atinge foarte rar în viaţă, şi cred că numai iubirea te poate face fericit. Celelalte lucruri îţi aduc doar bucuria.

Eu aşa văd fericirea…

Cea mai urâtă licenţă

Ieri Jurnalismul din Timişoara şi-a dat licenţa în cea mai neagră zi din istoria lor. După trei ani de distracţii, glume, examene şi prietenii, cea mai importantă zi din viaţa lor, ziua examenului de licenţă, a fost cea mai neagră.

Jurnalismul a terminat în doliu….

Tatăl Izabellei a murit ieri şi Tibi la fel.

Aseară după licenţă am venit toţi la Tibi ca să vedem cum mai este….când am ajuns la spital el intrase în moarte cerebrală….

Îmi vine foarte greu să scriu despre aceste lucruri…foarte greu.

Cu siguranţă Tibi ne-a văzut pe toţi în curtea spitalului. Unii erau cu lacrimi în ochi, alţii urlau şi blestemau…..alţii erau prea îndureraţi şi nu se puteau manifesta…

Nimeni nu a putut să zică Dumnezeu să îl odihnească….nimeni nu poate să creadă că s-a dus la ceruri….

Doamne!!!!!

Se gătă…

Azi e 6 iulie.

E seară. Ora 23. Sora mea îmi trimite sms: nu mai pot, îmi vine să plâng.

O sun. E stresată mâine are examenul de licenţă. E singură în cămin şi e moartă de frică. A reuşit în aceşti trei ani să termine o facultate. O facultate pe care a vrut să o abandoneze din primul semestru. A reuşit să îşi ia toate examenele din limba franceză, ea, care nu ştia decât Je m’appelle. A reuşit să facă acest lucru şi acum are examenul final. Mâine la ora 9 îşi dă licenţa. Termină.

Vorbeam cu Bubu în seara asta şi îi spuneam că nu îmi vine să cred că ne dăm licenţa. Ea îmi povestea că azi venind pe tren şi-a dat seama că e ultima oară când vine în Timişoara. După licenţă se mută în Alba cu iubitul ei. Se termină…

Eu acum stau şi îmi pregătesc discursul, mâine la 18 am susţinerea licenţei. Am emoţii…

Îmi amintesc cum acum trei ani am venit în Timişoara cu Bubu şi cu Loredana să ne înscriem la facultate. Când ne-am dat jos din autobuzul climatizat am simţit cum ne topeşte căldura. Ne-am cazat în mica garsonieră a cumnatului meu. Dormeam pe jos şi făceam duşuri dese.

Ascultam Vama Veche, piesa La radio, şi cântam prin mica locuinţă. La radio, vreau să ajung la radio.

Îmi amintesc de momentul în care s-au afişat rezultatele şi am fost admisă la jurnalism şi la ştiinţe economice. Şi îmi amintesc cum tata m-a lăsat să fierb pe căldura bănăţeană, spunându-mi să îmi confirm locul la ştiinţe. Îmi amintesc când de mult îmi doream să fac jurnalism.

Îmi amintesc că în ultima zi de confirmări tata mi-a zis: ţi-am pus bani, du-te şi confirmă-ţi locul unde vrei tu. Am vrut să văd cât de mult îţi doreşti……

Oameni buni, e trecut de 12, eu azi îmi dau licenţa!!!!!

Fără titlu

Nu ştiam că am sânge atât de rece. După câteva zile petrecute la Terapie Intensivă am devenit parcă alta. Anul trecut când filmam pe acolo mă cruceam şi mi se făcea rău şi îmi doream să nu mai calc niciodată pe acolo. Nu a fost să fie aşa. Dacă atunci mergeam şi după 2 minute ieşeam afară, acum aş sta acolo o zi întreagă ca să îl văd pe el. Ca să pot să îi vorbesc. Nu mă dor picioarele, nu îmi e sete, nu îmi e foame. Stau cu morţii pe hol, ba mai mult mă enervează că din cauza lor nu pot să ajung la geam. Mă uit fără niciun sentiment la ceilalţi oameni în comă şi nu simt nici măcar milă. Deunăzi, bărbatului care avea patul lângă Tibi i s-au schimbat cearşafurile şi i-am văzut ambele picioare amputate, unul dintre ele era proaspăt tăiat, şi nu m-a îngrozit deloc. Am văzut cum îşi ridica cât i-a mai rămas din picioare pentru a i se schimba cearşaful. Pe sora mea mai mică, pentru prima dată la ATI, a năpădit-o plânsul şi groaza, Larisa vine şi mă întreabă Ce e aici? e mort? îi răspund că da. Îşi pune mâna la gură iar eu eu mă înclin asupra patului să văd cum se numeşte răsposatul. Dumnezeu să îl odihnească!

Şi nu sunt singura care are aceast comportament. Suntem peste o sută de oameni colegi, familie, prieteni, care stăm şi veghem. Vorbim cu Tibi pentru ca să îi dăm putere să lupte. Dacă noi am reuşit să stăm cu patru morţi pe hol, să stăm cu atâţia oameni în comă, suntem luptători. Tibi trebuie să fie şi el un luptător. Noi luptăm pentru el. Noi nu pierdem speranţa. Doar speranţa ne-a mai rămas. Şi asta nici Dumnezeu nu ne-o poate lua.

Acesta este cântecul pe care l-am cântat cu toţii la cursul nostru festiv…cu toţii

Jurnalismul se roagă

Suntem prea îndureraţi ca să mai spunem ceva…

Tibi, noi îţi vom preda şi îţi vom susţine licenţa. Tu trebuie să te faci acum bine!

Despre Seducţie

Seducţia stă la baza tuturor relaţiilor dintre oameni. Fie că e vorba despre o relaţie de amiciţie, iubire, de cumpărare-vânzare, de manipulare, seducţia este mama lor.

Dacă reuşeşti să seduci un om înseamnă că l-ai câştigat,  e al tău. E prietenul tău, e sursa ta, e iubita ta, e clientul tău.

Femeile sunt foarte uşor de sedus. Orice bărbat poate să seducă o femeie dacă se pricepe la cuvinte.

La cuvânt, nici nu trebuie să facă mare lucru. Nu trebuie să facă gesturi ieşite din comun pentru a seduce. De altfel, bărbatul în sine este un cuceritor. Ştie să vorbească? să mintă frumos? Să spună un adevăr altfel, să spună un lucru mai sincer de cât e cu adevărat? Reuşeşte să seducă!

Dar cum seduce o femeie un bărbat sau o femeie?

Cineva îmi spunea că o femeie nu trebuie să încerce să intre în graţiile unui bărbat. Acesta este un adevăr acceptat de toţi!

Asta înseamnă că femeile nu ştiu să seducă? Sau femeile pot să seducă doar prin sexualitate?

Adică bărbatul trebuie să fie doar deştept iar  femeia doar frumoasă pentru a seduce?

Maktub! vorba lor

Era profesoară de informatică  într-un oraş micuţ din România. De soţul ei nu ştiu prea multe lucruri. Povestea lor, în schimb, are ceva aparte.

Mult timp ea a stat cu un tip care nu o aprecia. Se dădea chiar la elevele din clasa ei. Nu ştiu dacă ea ştia sau nu. Cert era că tipul era un bădăran, un tip din categoria şmenarilor de cartier, fără bani şi bune maniere. Dar avea o reputaţie.  Şi acum trebuie să recunoaştem că reputaţia e o întreagă avere, asta ţine locul eleganţei şi iubirii….

După un timp ea a început să se  îngraşe, nu cunosc motivele, poate de tristeţe mânca mult, sau poate a avut o problemă de sănătate.

În acest timp, tipul o înşela şi toată lumea ştia acest lucru. Nu erau deloc perechea potrivită. Ea era finuţă şi frumoasă, el un gen de băiat de cartier transformat, datorită anilor, într-un manelist.

Nu cunosc circumstanţele, dar s-au despărţit. Vreau să cred că ea a pus capăt relaţiei. Oricum nu avea niciun viitor cu fustangiul.

La nici un an după despărţire, ea începe să reîntinerească. Avea 30 de ani, stătea într-o mică garsonieră  aproape de locul de muncă şi  slăbise.

Era frumoasă. Dar nu neapărat pentru că slăbise. Se vedea pe ea că era fericită, mulţumită, avea bucuria în suflet,  asta o făcea incredibil de frumoasă.

După trei ani de zile, ea mă găseşte pe facebook. Ştiam că plecase din România, renunţase la postul ei de profesoară din micul orăşel.

Este măritată de un an de zile, locuieşte la Praga cu soţul ei, care  e un diplomat. Nu ştie cât timp o să rămână în Cehia, pentru că totul depinde de soţul ei. S-au cunoscut la mare, totul s-a petrecut foarte repede. Acum ea e fericită, mulţumită, iubeşte şi a plecat din oraşul gri, unde dacă mai rămânea  avea să piară.

Povestea asta mă face să cred din tot sufletul că ce e al tău e pus deoparte.

Şi că lucrurile care trebuie să aibă loc, au loc fără nicio excepţie. Când nu te aştepţi se poate petrece în viaţa ta un Click.  Nu putem fugi de click, dacă e să fie o să fie, ori acum, mâine sau peste 10 ani. Câteodată unele lucruri chiar trebuie să se întâmple.

Important e să ai inima deschisă, cum îmi spunea un prieten. E important să ştim să inspirăm şi să expirăm aerul, lumea în care trăim şi să ne dăm seama că viaţa chiar e o minune şi că fiecare zi este o taină.

De aceea închin un click pentru cineva care m-a învăţat să am inima deschisă !!!

Un alt mit….

S-au întâlnit din nou ca să uite ei. Nu se iubeau. Erau prieteni buni. Beau bere împreună şi povesteau vrute şi nevrute. Nu era genul de prietenie adevărată, nu se vedeau zilnic, poate că se întâlneau o dată pe lună, dar nu făceau asta regulat.

De data asta s-au întâlnit iar ca să mai povesteacă. Era vară ,era cald afară, iar ultima dată când s-au văzut era frig în parcul de vizavi. Acum era o seară blândă de vară. Ea avea probleme mari, el avea nelămuri. S-au întâlnit să uite.

Nu şi-au terminat berile, dar îşi terminaseră deja confesiunea. Şi au început să se sărute. Dar, ca niciodată, de data asta niciunul nu simţi nimic. Cu câteva minute înainte fata îi sugera băiatului să iubească pentru că e ceva minunat. Şi nu i-a spus-o la modul siropos, chiar credea în ceea ce spunea. Fă dragoste îi spunea, iar el convins de vorbele ei, a privit-o şi i-a promis că o să încerce.

Şi-au dat seama amândoi că noaptea ce vine nu le va aduce nici plăcerea şi  nici uitarea care şi-o doreau. Ba mai mult de fiecare când încercau să se atingă mai tandru, începeau să râdă. Şi râdeau copios. Râdeau de cât de jalnici sunt. Cu siguranţă în noaptea asta nu o să realizăm nimic, gândeau cei doi.

După două ore, ea dorea să fie ţinută în braţe. Băiatul i-a promis că o va ţine şi aşa a şi făcut. Ora târzie în noapte a sosit şi atunci a întrebat-o “vrei să mai stăm? dacă vrei te mai ţin în braţe”. Fata se ghemui lângă braţul lui şi cu faţa întoarsă îi spune  să o ducă acasă pentru că nu cu el vrea să fie acum. Nu el trebuia să o strângă în braţe.

Ajunşi în faţa casei fata îl sărută şi îi ură noapte bună. Un lucru realizase: l-a ajutat pe băiat pentru o clipă să uite de ea.

Episodul 3

Îşi aprinse ţigara şi începu să povesteacă:

Mamă, îmi e atât de greu. Totul e aşa de negru. Mă gândesc la ce o să vină şi îmi e atât de frică…Nu ştiu cum am putut să ajung aici…simt că înnebunesc..

Îţi imaginezi, mamă, înnebunesc!

Medicamentele pe care le iau nu mă ajută la nimic, dimpotrivă, mă fac să mă simt şi mai rău. Parcă mă roade un vierme, parcă cineva îmi suge toată vlaga din trup. Eu nu trăiesc. Eu mă trezesc dimineaţa, înghit pastilele şi aştept să vină seara să mai înghit o tură de medicamente, pentru ca apoi să dorm iar. Când el mă caută nu mi-e bine, când nu mă caută nu mi-e bine.

Mamă, am un gol în minte…nu îmi mai amintesc dacă am încuiat uşa, stau de poveşti cu cineva şi uit ce mă întreabă sau despre ce discutăm. Nu mă pot concentra, cad pe gânduri.

Mamă, totul e atât de negru în viitor.

Mă gândesc la viitor, mamă, mă roade. Vreau să fie bine…

Nu l-am căutat, nu l-am vrut. L-am avut. Îl am. De ce nu sunt liniştită?

Mamă, nu ştiu încotro să o iau. Vreau să plec departe. Să nu mă vadă nimeni. Aici îmi sună telefonul în continuu. Aici nici vremea nu îmi mai place.

Fata izbucneşte în plâns. Se ridcă de pe pat, stinge ţigara  şi se îndreaptă spre oglindă ca să îşi aranjeze ţinuta. Mama o privi cu tristeţe şi iubire în ochi. Simţea cât de mult suferea fetiţa ei. Sora ei stătea şi asculta tot în celălalt colţ  al camerei.

Noi suntem aici şi te primim oricând. Nu trebuie să îţi fie frică. Noi suntem aici şi te susţinem în tot ce vrei să faci. Te vom susţine aşa cum şi până acum am făcut-o. Vino acasă, vino şi te calmează. Ştiu prin ce treci şi că e dureros. Şi da, ştiu că nu ai vrut asta. Şi ştiu că îţi e greu să pui punct. Poate nici nu trebuie să faci asta. Nu există coincideţe. Lucrurile se întâmplă cu un scop, nu se petrece nimic din senin. Încearcă să te linişteşti. Eşti încă tânără, ai un viitor în faţă şi nu trebuie să îţi fie frică de el. Acum du-te, e târziu.

Fetele şi-au luat poşeta, au coborât şi au plecat. Afară ploua. S-au întors târziu în noapte şi şi-au aşezat capul pe pernă. Niciodată nu ştii unde te duce dimineaţa.

Episodul 2

Seara în apartamentul surorii ei o făcu să se gândească dacă nu cumva tot ceea ce credea ea era greşit.

Anul trecut doi tineri s-au căsătorit. Se iubeau şi s-au luat, punct. Acum şi-au cumpărat apartament şi vor să facă un copil. Se ceartă pentru că ea nu îi încălzeşte mâncare, că el nu duce gunoiul, că mama ei îi ajută şi că părinţii lui se bagă în treburile lor. Îşi aruncă prea des vorbe grele şi se ameninţă unul pe altul că mai bine să divorţeze. Acest cuplu chiar are probleme.

Să fie oare căsnicia moartea pasiunii?

Fata se gândea că dacă e aşa preferă să iubească ca şi până acum pe ascuns , decât să distrugă un sentiment frumos, mai bine pe ascuns.

Sora ei spunea că mariajul ei nu doar că nu a omorât pasiunea, ba mai mult iubeşte mult mai profund.

Atunci care să fie problema celor doi tineri?

Văzându-i cum se ceartă fetei i s-a făcut frică şi a pus mâna pe telefon pentru a trimite un sms departe  la o persoană care citea “în căutarea oii fantastice”, însă băiatul nu i-a răspuns la sms. Ori era prea târziu, ori nu mai avea baterie.

Cum pot doi oameni care se iubesc să îşi distrugă relaţia din cauza faptului că el se joacă pe calculator, sau că ea nu mai câştigă mulţi bani?  De ce au lăsat ca treburile ordinare să pătrundă în relaţia lor?

Fata se gîndea că şi ea face acum aceaşi greşeală.

În loc să se bucure unul de altul preferă să îşi pună sare pe rană, parcă cei doi ar fi rivali într-un război, nicidecum doi tineri care s-au căsătorit pentru că s-au iubit.

Nu ar trebui ca cei doi să îşi facă atâta rău. E foarte uşor să provoci durere în sufletul celui de lângă tine, e atât de simplu, dar e atât de greu să repari greşala. Rana asta nu se cicatrizează niciodată. Bărbaţi, nu vă lăsaţi iubitele rănite. Femeia are nevoie doar de atenţie, atât. Nu bani, nu statut, nu mâncare, nu au nevoie de cineva care să le ducă gunoiul.

Stăteam şi mă gândeam, oamenii ăştia când se mai iubesc dacă se ceartă în halul ăsta? Şi nu mă refer la sex, pentru că încearcă să aibă un copil, mă gândesc la dragoste. Şi la asta ar trebui să se gândească şi ei. Celelalte lucruri vin de la sine.Focul, însă, trebuie întreţinut.

Episodul 1

Iubitul ei uitase că azi s-a împlinit un an de când s-au întâlnit prima oara, de când s-au sărutat pe străduţe înguste într-un oraş străin. Uitase sau poate că nu îl interesau aceste chestii. În fond, fata nu trebuia să se mire pentru că tot acest băiat a uitat şi de ziua ei. Şi în plus a ales să îşi petreacă ziua de naştere fără ea. E puţin ieşit din comun, dar fata îl înţelegea. Înţelegea că nu îi place să sărbătorească aceste zile, pentru că şi pe ea o irită comemorările astea. Ce nu putea să înţeleagă ea era tăcerea. Asta o durea mult…

Seara s-a  terminat urât, fata simţindu-se ca un rahat în faţa telefonului mobil când primeşte ultimul sms de la el. Se posomoreşte fiindcă el nu era dispus să o asculte. Atunci fata se gândi: eu fac tot ca să se simtă el bine, să îi fie lui bine, dar de mine cine are grijă, nu mă întreabă nimeni dacă sunt ok? Colega de serviciu o trezeşte pe fată din visare şi îi spune să se liniştească, oricum “băiatul ăsta nu e potrivit pentru tine…meriţi mult”. Cuvintele astea au venit ca nişte lovituri de schimb pe faţa îngândurată a fetei.

În staţia de autobuz erau mulţi oameni care aşteptau expresul. Se aşeză pe bancă şi îi venea să urle de nervi şi de tristeţe. Nu mai avea nicio speranţă, niciun vis de urmat. Totul era aşa de sec. Singurul lucru care o scotea din plictis era el. Acum el a început, însă, să îi facă viaţa şi mai grea. Pe autobuz, mergând spre apartametul surorii ei, ochii i-au plâns, îi venea să urle şi nu îşi putea lua privirea de pe inelul pe mâna dreaptă.

Ştia că se distruge aiurea, pentru că el i-a zis că nu îi poate oferi mai mult de atât. Ea acceptase, iar acum suporta consecinţele.

În apartament se discuta despre politică, carieră şi bani…

O simplă constatare

Unii dintre jurnalişti, sunt jurnalişti frate! Adică nu se joacă, lucrează zi şi noapte, visează ştiri şi evenimente chiar şi în weekend.Viaţa lor înseamnă ştire, soţia lor este o ştire, copilul lor este o ştire, berea e o ştire, cheful e o ştire.

Cade omul de pe clădirea înaltă de 7 etaje şi toţi aleargă după cele mai înspăimântătoare poze şi imagini, deşi nu le pot da publicităţii. Aceşti jurnalişti au dinţii galbeni şi rânjesc în continuu, sunt iuţi şi te agresează.

Acum îmi amintesc sfatul unui bătrân ziarist din Timişoara ce îmi spunea că în presă trebuie să fii cu bun simţ.Îmi amintesc că m-am enervat când am auzit acest lucru.

Fragmentul nopţii

Ador miturile urbane,  m-am îndăgostit de ele. Acum am auzit o poveste de amor din care  redau doar un fragment:

Nopţile de dragoste pentru mine erau de o tristeţe imensă, pe lângă plăcerea actului simţeam o durere sfâşietoare, e greu de descris în cuvinte, mă durea în suflet fiecare lovitură de a lui,fiecare mişcare de a lui. Am deschis ochii şi l-am privit, parcă era un demon, mă devora, mă supunea. Mi-am ferit privirea, nu am putut suporta intensitatea ochilor lui, ochii lui care  îşi schimbaseră forma,culoarea, mesajul. M-am agăţat de braţul lui şi mi-am întors faţa spre perete, privirea lui mă ardea, loviturile lui mă dureau. S-a oprit, s-a ridicat asupra mea… m-a privit aşa întoarsă apoi şi-a lipit trupul de mine, acum era el, era om. L-am întrebat: E mai multă suferinţă decât iubire? Îmi răspunde gesticulând din cap: NU.

Şi eu unde o să stau?

Îi povesteam unui prieten că sunt foarte gândită pentru că peste o lună nu o să mai am unde să stau şi colac peste pupăză termin şi facultatea şi pa şi pusi la revedere fericire. Îi explicam foarte aprins că nu ştiu cum o să mă descurc.

Termin facultatea şi îmi pare rău, că până acuma mi-a fost bine, acuma încep problemele, responsabilităţile obligaţiile. Acuma nu mai pot să mai chiulesc, să mai fug prin ţară. Trebuie să îmi găsesc de lucru ca să pot trăi.

Şi îi mai povesteam că nici serviciul nu o să îmi aducă mari satisfacţii, pentru că din banii trudiţi trebuie să îmi plătesc chiria, cheltuielile lunare, apa, gazul, internetul, cablul, plus că trebuie să mai şi mănânc şi să mă îmbrac. Eram foarte profundă şi sinceră în ceea ce  îi povesteam. Şi el la rândul lui părea să mă înţeleagă. El lucrează şi viaţa lui e aşa cam seacă, nu mai are chef de nimic.

Şi stăteam aşa şi ne gândeam la viitor. La un moment dat îmi zice să nu mă mai gândesc la viitor că nu are rost că el oricum vine, dacă nu am murit până acum înseamnă că îmi trăiesc viitorul.

Şi atunci ni s-a aprins un beculeţ la amândoi: dacă am muri nu ar trebui să mai plătim chirie, taxe, nu avem nevoie de internet. Practic doar stai…

Cuţitul e la os

Nu doar că e la os, dar deja a început să taie şi din el, milimetru cu milimetru. Acum mai bine de 10 ani când Goldul a venit la noi în zonă, s-au format două tabere. Cei care erau cu ei, care vroiau să radă de pe faţa pământului munţii, şi cei care evident nu îşi doreau acest lucru.
Situaţia la care au trebuit să facă faţă roşienii, cornienii şi abrudenii nu a fost deloc uşoară. Vorbim despre nişte oameni care toată viaţa lor au trăit din minerit, au pus o pâine pe masă datorită aurului ce zăcea şi încă mai zace sub ei.
Ce s-a întâmplat în decursul acestor ani e de groază. Toate minele de stat sau private s-au închis. Ce înseamnă asta? Mii de oameni fără locuri de muncă. No money.
A venit Goldul acum câţiva ani. Unii oameni nu au stat pe gânduri şi şi-au vândut imediat proprietăţile şi tot în acest timp erau şi angajaţi ai firmei. Ce înseamnă asta? bani să o iei frumos de la început într-o altă localitate, chiar şi în apropriere, în plus şi un loc de muncă. Primii cinci ani au fost înfloritori pentru Apuseni. Această parte a Arieşului avea aurul, avea Goldul, iar cealaltă parte avea pădurile şi staţiunile montane. Parcă lucrurile se îndreptau în sfârşit şi pentru moţi.
Ce a urmat apoi e îngrozitor. Goldul nu a primit avizele necesare să înceapă activitatea. Toate proiectele au fost sistate iar mulţi dintre angajaţi nu mai aveau de lucru. Combinatul, Dealul au dat faliment. Mai apoi au fost încercări jalnice de a se reinvesti în minerit.
În momentul de faţă până şi cei mai înverşunaţi oameni împotriva Goldului, se roagă seara la Dumnezeu să apară la dimineaţă un negociator care să le promită o sumă frumuşică dacă sunt de acord să plece din zonă.
Când nu mai ai bani nici de o conservă nu te mai interesează nici ecologia, nici munca ta de o viaţă, nici familia ce o laşi în urmă, nici mormitele celor dragi.
Eram copilă când Goldul a apărut în oraş, m-am temut pentru dealurile mele, dar acum cred că fac şi eu parte din acei oameni care se roagă noaptea. Aş fi o ipocrită să afirm că vreau să rămână munţii veşnici. Să dispară! dacă asta înseamnă o viaţă mai bună pentru cei de acolo. Da, am luat parte la Fân Fest, am susţinut acest mesaj, dar cum nici dragostea nu îţi dă de mâncare aşa şi cu munţii.
Vă recomand să fim realişti.
Tatăl meu are un bar în Abrud. În viaţa mea nu am văzut oameni mai trişti decât cei care îşi beau şomajul şi pensia de boală. Tinerii au fugit de acolo cu viteza luminii iar viitorul nu sună deloc bine.

Cât despre Fân Fest…niciun om din Apuseni nu s-a dus acolo ca să protesteze, a luat parte la festival pentru că veneau oameni ciudat îmbrăcaţi, oameni care veneau doar pentru trupele ce concertau. Festivalul în sine este unul deosebit, dar cine salvează Roşia Montană? Roackerii care nu au bani nici de ţigări?
Trăim într-o lumea reală. Banul e ban, şi spun asta fără un pic de materialism. O spun poate din iubire pentru oamenii mei.
Vă rog eu mult, din suflet: SALVAŢI ROŞIA MONTANĂ!!!!! Vă implor!

PS: mă puteţi bombarda cu comentarii ecologiste, nu am să le dau erase.

Lucruri simple

Întotdeauna când ascultam Vama Veche simţeam că muzica lor mă face să mă bucur de lucrurile simple… şi îmi plăcea mult senzaţia. Apoi am descoperit alte chestii care mă făceau să mă bucur de lucruri simple şi mi-a plăcut. Apoi am început să alerg, să caut bucuria în toate lucrurile simple şi au trecut pe lângă mine evenimente pe care le-am tratat ca lucruri simple, dar fără să mă bucur. Nu e important, e doar un circ, un joc în care participăm mai mulţi, nişte chestii care trebuie să se întâmple.
Am găsit lucrurile simple, dar unde e bucuria? Parcă aş fi un copil care îşi doreşte mult o jucărie şi de ziua lui primeşte un cadou frumos împachetat, cu fundiţă şi cu scris mare LA MULŢI ANI!. Un cadou atât de frumos…iar înăuntru SURPRIZĂ…o carte de colorat. Şi atunci mă întreb şi eu: dar jucăria?
Unde e jucăria? ai nevoie de carte, mi se va spune, dar eu copilul, vreau jucăria, asta îmi doresc. Cartea e frumoasă, mă învaţă să desenez, dar eu îmi doresc jucăria.
În inima acestui copil va rămâne întotdeauna această dorinţă de a avea jucăria. De asta probabil peste câţiva ani va primi jucăria mult visată. În sfârşit jucăria e a lui…doar că acest copil, copilul nu mai e copil, a crescut nu mai are nevoie de jucărie. Jucăria nu îi mai provoacă nicio bucurie….
Şi dacă nu îmi mai doresc lucruri simple, o să primesc atunci lucruri simple?
Copilul, de fapt, îşi dorea bucurie…jucăria nu era importantă.

Rock de dragoste

Asta da IUBIRE!!!!!!!

Frica

Am simţit frica. În ultima vreme am simţit o frică cronică. Îmi era permanent frică, dar nu la modul patologic, cu toate că de mai duceam mult dădeam şi în patologic. Dar nu, era un altfel de frică, o frică de viitor, una constantă. Viitorul până nu de mult era o aventură, nu ştii niciodată unde te duce dimineaţa.
Ieri am plecat cu Larisa din această zonă a ţării în cealaltă zonă. Trebuia să mergem vreo 5 ore, ea să rămână la destinaţie, eu să mă întorc cu trenul. Am tăiat-o din Timişoara cu viteza de la raliu. După două ore am oprit să bem o cafea sub aripa avionului personal al lui Dej, ce nu mai era funcţionabil din ‘77. După ce ne-am făcut tabieturile am pornit la drum, tot înainte. Frica s-a instalat în momentul în care şi pana s-a instalat la roata din dreapta. Să ne întoarcem nu aveam unde, roata de rezervă ne asigura în schimb un drum “sigur” până la prima vulcanizare.
După patru ore de la incident am ajuns în siguranţă acolo unde eram aşteptate. Eu, aşa cum mi-am propus, m-am dus la gară şi am luat primul tren spre “acasă”. Distanţa s-a epuizat proporţional cu paginile cărţii mele. Am ajuns în Timişoara, am aşteptat 30 de minute după tramvai, iar în staţie era plin de boschetari. Imaginea a fost de-a dreptul înspăimântătoare. Gândeşte-te că nici când era cât pe ce să fiu înjunghiată la Chişinău nu m-am simţit atât de speriată. Tramvaiul nu mai venea şi singura soluţie era să iau un taxi. Cum nu mai aveam bani în portofel trebuia să merg la bancomat să îmi scot nişte bani. Vreo 15 boschetari m-au urmărit cu privirea cum eu încerc să intru în bancă fără niciun rezultat. Apoi cum m-am îndreptat spre un alt bancomat, eram cu ochii în patru nu cumva unul dintre ei să mă surprindă. Un alt necaz pe cap, bancomatul nu îmi dădea bani, era blocat. Mă ia cu dureri de cap. Toţi se uitau la mine. Plec, fac trei paşi, mă întorc la bancomat de frica celor de pe stradă. Îl mai verific o dată dacă nu a scos cumva banii în acel timp. Banii nu erau, mă enervez dau doi pumni în bancomat şi mă întorc cu spatele mai speriată decât eram. Fără bani să mă întorc acasă şi cu o haită de boschetari în jurul meu. Mă lipesc de oamenii “normali” care mai treceau pe la ora aia pe stradă. Mă îndrept spre un alt bancomat, deja mi se citea disperarea pe faţă, nu aveam la cine să apelez. Am reuşit să scot câţiva bănuţi, răsuflu puţin mai uşurată, gândul banilor pierduţi s-a evaporat, acuma trebuia să fiu vigilentă la cei din jur. Ajung în staţia de taxi, verific bine firmele, să nu mai păţesc ca data trecută când de obosită ce eram m-am urcat la un privat şi m-a stors de bani până în complex. Mă urc în maşină şi cedez nervos, eram buimăcită îi povestesc la taximetrist ce am păţit, şi el în loc să o ia pe drumul cel mai scurt o ia pe altă arteră. Îi spun că era mai aproape dacă o luam la stânga direct. Îmi zice că îşi cere scuze, nu ştie de ce a luat-o pe acolo, dar că să stau liniştită că o să îmi oprească ceasul mai repede ca să nu plătesc mai mult decât trebuia.
Pe când să mă dau jos din maşină îmi povesteşte despre cartea pe care o citeşte, despre coincidenţe şi îmi recomandă o carte. Înainte să trântesc uşa de la maşină îmi spune că telepatia are o mare putere şi să am grijă.

Din categoria marilor dureri de cap

Ce crunt este să te trezeşti dis de dimineaţă cu nervi! Asta mai ales când nu ai niciun motiv, sau motivele sunt de-a dreptul stupide.
Mă lezează normele, cred că asta e. Mă lezează bunele maniere, cercurile sociale, mă irită discuţiile fără de sens.
Hai să vorbim despre nimic, exact ca şi Seinfeld, hai să facem un serial despre nimic. În fond sensul, sensurile din lumea asta, au fost prestabilite. La muzică îi spunem muzică deşi am putea să îi atribuim un alt semn. De fapt muzică e doar o înşiruire de şase litere, litere care sunt şi ele nişte semne prestabilite. De ce tastatura de la calculator nu e în ordinea alfabetică, de ce de sărbători bem şi mâncăm până la refuz, de ce la şcoală ne ascundem accentul de ardelean sau de oltean şi vorbim cu toţii pe munteneşte. De ce ziua are doar 24 de ore şi de ce există doar 60 de secunde?

Cu pantofii negri în picioare

Mă întorc acasă. O să mă întind pe iarbă şi o sa îmi chinui pisoiul şi o să îi fac poze lui Futici, şi o să îmi rolele şi o să mă plimb şi o să mănânc. Mă întorc cu pantofii negri în picioare şi fără entuziasmul de altădată.
Plec iar, vin iar….un du-te vino. Si patul meu care mai e?
Am cules florile de mai, asta e cel mai important. Din categoria marilor dureri de cap a reînviat un sentiment, spun că a reînviat deşi nu l-am avut niciodată. Dar, a reînviat, pentru că îl recunosc. M-am spălat de dimineaţă pe dinţi ca să pot să îşi iau inima în ei şi cu curaj să păşesc cu pantoful negru din nou în acel loc de care odată eram atât de ataşată. Cum poţi să uiţi atât de repede până şi ce ai uitat odată? Ce mă mai leagă pe mine de acel loc? Părinţii? căţelul? curtea? casa?
Am uitat tot ce am trăit acolo…de fiecare dată când merg realizez că nu am la ce… ştiu că e obraznic din partea mea să spun asta…dar ăsta e adevărul.
Voi cu toţii aveţi un loc, dar sunt mulţi care îşi caută încă acel spaţiu care li se cuvine şi care îi completează, sunt atât de mulţi…
Să rămân aici nu îmi provoacă nicio emoţie…să plec e acelaşi lucru, dar ştiu că pe de-o parte mulţumesc câteva persoane…
Motivul real pentru care nu vreau să plec e unul cât se poate de banal şi pe atât de moral: ştiu că iar o să primesc sfaturi care sunt obligatoriu în opinia lor de urmat, indicaţii, o să îmi contureze viaţa, o să mi se prezică, o să mi se deseneze viitorul cu pensula pe care o dispreţuiesc, şi ei, ei ştiu acest lucru. Dar în opinia lor mă aduc pe calea cea bună. Să realizez o ruptură nu am curaj, iar comunicarea cu ei nu a avut nicio consecinţă benefică.
Şi da, mă omoară şi pe mine amintirile!

Basarabia Pamânt Românesc

Suntem visatori cu plumb in ochi oare?
Ceea ce se intampla la Chisinau, revolta, revolutia, faptul ca tinerii în sfârşit au ieşit în strada, nu poate decât să mă bucure…
Faptul că ei sunt răniţi sau chiar omorâţi mă doare….
Anul trecut m-am întors de la Chişinău, de la manifestaţia din 27 martie 2008, cu multă speranţă în suflet. Moldovenii sunt români, basarabenii sunt românii noştri.
Niciun timişorean, bucureştean, niciun român din România nu este mai român decât un basarabean este!!!
Nu putem decât să ne rugăm, să sperăm că nu vor trebui să moară mii de tineri cum au murit în 89 pentru ca şi în Moldova lucrurile se rezolvă. Cu toate că avem dovada clară, ceea ce s-a întâmplat la noi, lucrurile nu vor fi edenice după ce comuniştii vor fi înlăturaţi de la putere.

Ceea ce fac eu, cee ce fac românii este nesemnificativ, cu siguranţă protestele din ţară nu vor ajuta la dărâmarea regimului de la Chişinău, dar cu siguranţă aceste manifeste vor da curaj tinerilor care în momentul aceasta se luptă cu forţele perfide din capitala Moldovei.

Am simţit de când m-am întors din Moldova că ceva se va întâmpla:

Era de aşteptat ca până la urmă tinerii să iasă în stradă…respect pentru că au aşteptat momentul potrivit.
Ascult un cântec de la Alternosfera care mi-aduce aminte de momentul în care am vizitat cimitirul eroilor de la Mănăstirea Tabăra, la câţiva km de Chişinău:

Să sperăm cu lupta nu e în zadar, că nu suntem visători cu plumb în ochi…tinerii din Chişinău s-au născut în război, să sperăm că nu vor muri în lupta pe care o duc…
Dumnezeu să ne binecuvânteze paşii şi să sperăm că dreptatea va fi de partea celor drepţi, care luptă pentru valorile lor!!!

JOS COMUNISMUL!!!!
Mult curaj, Fraţilor!!!
Bsarabia Pamant Romanesc!!!

Nae Tarnoczi are nevoie de noi!

John Nae Tarnoczi, omul care ne încânta în fiecare seară de miercuri şi sâmbătă în Porto Arte, este grav bolnav şi are nevoie de ajutorul nostru!
Nae este unul dintre muzicienii preţioşi ai Timişoarei, cei mai în vârstă ca noi şi-l aduc cu bine aminte de pe vremea când cânta cu Pro Musica. În ultima perioadă, el cânta în Porto Arte, la Vapor.

Media din Timişoara face apel la publicul ei, cântăreţii de prestigiu din Timişoara fac apel la fanii lor:
“Grav bolnav, cunoscutul muzician Nae Tarnoczi are nevoie de noi! Vino vineri, 17 aprilie, începând cu ora 19 la Filarmonica Banatul la un concert caritabil! Vor cânta Doru Iosif şi Saşa Stoianovici, Trupa Vest, Amala, Bega Blues Band şi Adi Bărar cu Trupa Zomm. Intrarea generală este 10 lei. Invitaţiile pot fi găsite la casieria Filarmonicii sau la sediul săptămânalului Opinia Timişoarei.
Încasările evenimentului vor fi donate integral pentru tratamentul muzicianului.”

„Este unul din primi basisti daca nu chiar primul basist electric ,in adevaratul sens al cuvantului , din Timisoara. A cantat la inceputuri prin cluburi ca pana la urma sa se stabileasca la o formula mai stabila cu Dinu Popescu la voce ( un vocalist super) la clubul Ada Marinescu , asa l-am cunoscut eu fiind prieten cu Dinu si vecini de cartier si de club. Canta exceptional la bas iar mai tarziu s-a apucat de voie de nevoie sa cante si vocal asa s-a dovedit ca are si o voce foarte buna.Cel mai mult ii placea sa cante in stuilul lui Joe Cocker , dar era innebunit si dupa Al Jarreau. E unul din cei mai buni muzicieni ai orasului si imi pare sincer rau de starea lui”, ne-a declarat muzicianul Arpad Kajtar. Organizatorii concertului spera ca timisorenii sa raspunda pozitiv la aceasta actiune umanitara, iar mai multe amanunte despre acest concert vor fi facute publice in zilele ce urmeaza. Nae Tarnoczi a facut parte printre altele din trupele Progresiv TM si Pro Musica si a scris si o carte ce poarta titlul de La Vest de Bega.

La concertul organizat pentru ajutorarea lui Nae Tarnoczi va participa si liderul trupei Cargo, Adi Barar, care va canta alaturi de formatia Zoom. „Nu putem canta cu Cargo, fiindca Baciu este plecat in acea perioada. Nae a cantat si in una din formulele de inceput ale Cargo, o perioada scurta, avea o voce expresiva. Vom incerca sa il ajutam cu tot ceea ce ne sta in putinta si as fi foarte bucuros daca in aceasta campanie de strangere de fonduri s-ar implica multa lume“, ne-a declarat Adi Barar.
Sursa: Agenda

Să dăm o mână de ajutor artiştilor noştri!!!

Am un cântec!

Orice fată îşi doreşte în viaţa asta ca un băiat să îi scrie o poezie sau să îi compună un cântec. Eu am cântecul meu.

Muzica, versurile, rimele silabele şi ideea îi aparţin lui Ciprian Diac.

Acuma decât să am şi eu o baladă cum are Clara secretara, e mai bun cântecul cu tequila.

Simti?

Temperaturi înalte

Când te prind demonii, e nasol!
Când eşti pus să alegi între o viaţă comodă şi una plină de aventuri, mulţi alegem comoditatea. E greu să ne desprindem de familie, de prieteni, de tabieturi, e greu să renunţăm la o viaţă comodă şi să ne luăm viaţa la plimbare. Personal am o mare dilemă, să plec sau să rămân. Aici mi-am creat universul, aş putea să am o viaţă lipsită de griji. În schimb, unde vreau să plec nu ştiu ce mă aşteaptă şi mi-e frică de necunoscut. Recunosc acest lucru.
Întotdeauna am făcut lucruri neprevăzute, planurile la mine nu au ţinut niciodată. Ieri mi s-a întâmplat un lucru ce mi-a dat mult de gândit. Mă bucur de o libertate personală şi financiară pe care nu mulţi o au. Când mi se face dor de ducă, plec. Merg la gară şi prind primul tren. Ai zice că aici ma contrazic, că dacă mi-e frică de necunoscut, cum să plec aşa. Uite că plec, că plec la sigur…am prieteni peste tot care mă primesc. Problema e că acum vreau să plec unde nu cunosc pe nimeni şi unde nu mă aşteaptă nimeni. Şi va trebui să o iau de la început, va trebui să reiau munca ce am depus-o aici ca să dovedesc altor persoane de ce sunt capabilă, şi acum nu mai sunt susţinută de nimeni.
O prietenă îmi spunea că vede în mine o femeie susţinută, nu întreţinută. Dacă mă trezesc într-o dimineaţă că vreau să scriu o carte la Paris, iau avionul şi plec la Paris. Un lucru cât se poate de adevărat.
Nu am plecat la Paris tocmai pentru că acolo nu mă aşteaptă nimeni. Nu sunt dorită, dar aş putea fi.
Plec…am plecatul în sânge. Nu e prima oara când mi-am schimbat viaţa, ştiu că pot. Sunt o puturistă.
Şi îmi e atât de frică….

Fata merge pe jos

Intrăm în anonimat….

Ne-am jucat în nisip, am avut vacanţe, am făcut decenii de şcoală, avem o casă, o familie, o slujbă… o carieră. Intrăm în anonimat.

Vrea un copil. Sora mea vrea un copil şi simte că acest lucru îi va aduce, ei şi soţului, multă fericire. Cât de mult ne putem complica viaţa şi câte lucruri absurde îi cerem, când ceea ce ne face fericiţi  sunt lucrurile simple.

Lucrurile simple, oameni buni. Nu excentricităţi, nu masa la restaurant, nu hainele de firmă, nu vacanţele costisitoare, nu bogăţia materială…

Au trăit, au simţit, şi-au permis să plece în vacanţă, şi totuşi doar lucrurile simple îi fac fericiţi. S-au săturat să facă vizite de protocol, să râdă la glumele fără umor sau să vorbească despre reţete de slăbit sau rochiţe cu flori. Îşi doresc un copil, să le însenineze viaţa. Cheful de ieşit a pierit, distracţia nu mai are aceaşi formă precum în studenţie. Spunea el că are nevoie de asta, simte că intră în anonimat, invitabil, nu are bilet dus întors.

Poate că viaţa asta are doar un singur sens, unul simplu, amintit în cărţile străvechi. Copilul este minunea. Minunea fiecărei mame, fiecărui tată.

Alergăm atât de mult în viaţa asta, ca să ne dăm seama că teritoriul de care avem nevoie este de maximum 2 metri. Nu avem nevoie de mai mult teren sau spaţiu. Nu avem nevoie de mii de hectare, nici de milioane de bani. Nu sunt idealistă, ştiu că banii aduc bunăstarea, dar totodată ştiu că ei aduc doar amăgire şi sentimente perfide.

Câţi dintre noi mai simt nevoia să facă o plimbare cu tramvaiul? sau să fugă pe străzi?

Eu merg pe jos.

Fata merge pe jos.

Se transformă…

Inevitabil murim. Viaţa are o finalitate, că vrem, nu vrem să admitem acest lucru. Inevitabil murim. Putem muri stupid, dureros, din cauza unei boli, de bătrâneţe sau din  accident. Săptămâna trecută o persoană, dragă, a murit dintr-un motiv pe care unii l-ar considera mai stupid decât să îţi cadă o cărămidă în cap în timp ce ieşi din casă. Nu am crezut că vreodată voi asista la aşa ceva… tristeţea să îţi fie fatală, o persoană să moară de tristeţe şi sufletul ei pereche să fie pe moarte din acelaşi motiv…

Ajunşi la o vârstă înaintată, neavând copii, o pereche şi-a pus toată încredere în finii lor. Le-au încredinţat casa, toată averea, sufletul lor, viaţa lor… Răsplata pentru acest lucru: decepţie, durere, necaz.  După ce o viaţă întreagă ai muncit şi ţi-ai creat condiţii de viaţă modeste, soarta să îţi dea o asemenea lecţie la o vârstă la care crezi că nu mai ai nimic de învăţat, e oarecum un paradox.

E trsit când vezi că persoana respectivă nu mai are niciun scop, nicio speranţă din cauză că a fost trădat de oamenii pe care îi vedea ca pe proprii copii. Săptămâna trecută el a murit, a murit de supărare. După ce mai bine de o lună a fost în depresie, slăbise şi plângea tot timpul. Nici măcar soţia lui nu putea să îl liniştească. Este vorba despre Petre şi Letiţia. Până şi în ultimul moment Letiţia a fost lângă soţul ei, l-a vegheat şi l-a îngrijit. Acum că el a murit, ea e pe cale să se ducă…

O lecţie de viaţă, dată ca o ultimă morală de la Dumnezeu. Am văzut în casa lor cea mai pură dragoste şi cel mai perfid joc. Am văzut şi am înţeles ce înseamnă iubirea, respectul şi devotamentul, dar totodată am văzut şi disperarea, mâhnirea. El s-a stins de tristeţe după ce câţiva ani buni s-a luptat să supravieţuiască. Degeaba, amarul l-a distrus şi i-a scurtat zilele…

La câteva zile după ce el a fost îngropat, Letiţia simte o cheamă şi pe ea pământul…le-a trebuit ceva timp până să o salveze, nu au lăsat-o să se ducă în mormânt.

Roata se întoarce, şi de asta îmi e frică şi mie şi ar trebui să îţi fie frică şi ţie. Totul în viaţă se plăteşte… nimic nu rămâne atârnat.

Dumnezeu să îl odihnească în pace, în pacea pe care ar fi trebuit să o aibă acum la bătrâneţe, dar care i-a fost  spulberată…

Când te cheamă pământul

Sunt fan Andreea Bălan, aşa m-am hotărât eu stând aici şi ascultând Aparenţe. Totodată piesa aia cu doi ochi căprui mi se potriveşte… mie şi la încă poate mii de fete….din prietenie ascult cu Maria pe tipul ăla Antonio Solis, ce cântă coloana sonoră de la Salome, mare film, frumoasă poveste. Ovidiu este sigur că o să mor… de dimineaţă nu m-am simţit io prea bine. Maria sparge boxele cu o piesă de la Cristina Rus…. aşa e când te cheamă pământul… vorba aia de necaz şi supărare aş striga la cer privind în jos!!! Offf dacă mi-aş da licenţa din comunicarea pe messenger:P

cartea

M-a trezit cu poftă de scris. Hai să scriem o carte, mi-a zis. Eu nu ştiu să scriu cărţi, ştiu să scriu scrisori, însă noi amândoi ne scriem telegrame. Unde a început totul, nu ştiu să spun exact…a început şi asta contează.

I-am văzut gândurile, am zburat braţ la braţ, l-am citit, m-a citit, i-am cântat.

Deci aşa începe primăvara, cu vise şi speranţe măreţe, cu o ploi îndrăzneţe, cu o stare plăpândă şi o alergie acută. Mai trece o vreme şi vara vine şi uite că a trecut anul şi pe inimă a luat-o valul.

Am fost iar la Balta Albastră, exact la un an după ce aici m-am auzit gândind, de data aceasta am venit aici cu două persoane ce mă iubesc şi inevitabil am simţit cât sunt de iubită.

Mă bucur enorm că prietena mea Celia F.D. s-a liniştit, s-a retras în sine şi acum a făcut loc iubirii. Cine este iubit este privilegiat.

Eşti un om special dacă cineva îţi oferă acest cadou. E o taină ceea ce trăieşte Celia acum, e o bucurie, e o fericire, e o iubire, o iubire frumoasă şi sigură.  Mă bucur şi eu  enorm pentru ea şi pentru el, sunt fericită şi eu pentru ei!

PS: şi pentru că cei care îmi citesc înscrierile ştiu că eu sar de la una la alta, în acest post am scris despre trei întâmplări  diferite  ce le uneşte un singur lucru.

Necrofilul

Trebuie să recunosc, întotdeauna am fost fascinată de miturile urbane. Până şi cuvintele sunt de-a dreptul fascinante. Mituri urbane, un fel de bârfe de oraş, legende de prin urbe, cineva a făcut ceva extraordinar sau cuiva i s-a întâmplat o chestie şocantă. Le auzi prin baruri, de obicei în miez de noapte,  şi îţi pun imaginaţia la contribuţie. Poveşti nemuritoare şi poveşti de viaţă din care poţi învăţa atâtea lucruri. Şi chiar dacă nu sunt adevărate, cele mai multe dintre ele pot fi, şi i se poate întâmpla oricui.  Cred că în asta şi constă frumuseţea lor. Cel care poartă mitul urban este o persoană deosebită, mă refer la omul care contribuie la răspândirea mitului. Felul în care dă grai acestei poveşti, gestica, modul cum îi sclipesc ochii atunci când se aproprie de punctul culminant, te fac să visezi cu ochii deschişi şi să crezi că tu eşti personajul principal în poveste.

Ultimul mit pe care l-am auzit m-a cutremurat… şi m-a bucurat că s-a terminat oarecum cu bine. Eu nu mă pricep la povestit…nu am stofă de narator în mine.. sper să vă redau însă această legendă cât mai “plăcut”,  să vă trezesc senzaţii, iar dacă nu reuşesc îmi cer scuze şi vă recomand să povestiţi această poveste într-un bar obscur, în şoaptă şi vă promit că poveste va fii pe deliciul ascultătorului.

Parcă erau beţi. Se sărutau, se atingeau. Stăteau chiar aici pe canapea lângă bar şi mi-a fost foarte uşor să aud şi ce povesteau, când povesteau , pentru că mai tot timpul erau bot în bot şi nu erau atenţi la cei din jur. Cel puţin ea, el era oarecum mai rezervat, zic oarecum pentru că el o incita şi nu îi dădea pace, dar îţi spun, un băiat atât de frumos nu am văzut în viaţa mea, cred şi eu că tipa aia nu se mai dezlipea de el. Hai să fim serioşi să găseşti un gentleman la un cazino e puţin ieşit din comun. Un tip elegant, manierat, cu o maşină superbă parcată chiar în faţă şi era atât de delicat. În viaţa mea nu am văzut un bărbat cu mâinile atât de albe şi curate. A invitat-o acasă la el, nici prin cap nu mi-a trecut că tipa nu o să meargă. Se potriveau de minune. Le sclipeau ochii amândurora.

Ei bine, fata nu l-a urmat, se pare că nu vrut să meargă la el acasă. A plecat singură spre garsoniera ce o avea închiriată chiar la 5 minute de centru. Iar el a dispărut, jur că m-am uitat după el şi nu mi-am dat seama pe unde a luat-o. Pe ea am petrecut-o cu privirea  până după colţ, avea un mers lin, calm, părea atât de liniştită.

Dimineaţa fata setrezeşte şi nu îşi poate mişca limba. Era foarte umflată. Se duce la judeţean şi acolo doctorii se uită la ea ca la felul trei, nu îşi explică cum de are ce are. Ce are, poate vă întrebaţi? O ciupercă, o ciupercă pe care doar morţii o fac. Fata le spune că seara a cunoscut un băiat cu care s-a sărutat de mai multe ori. Medicii au chemat poliţia, fata a dat toate detaliile pe care le cunoştea despre el, îi rămânsese în cap numărul de înmatriculare al  maşinii lui. Poliţia îl identifică şi îi fac o vizită la domiciliu. Acolo, surpriză, două fete erau legate de patul din dormitor şi nu mai respirau. Erau goale, moarte de puţină vreme pentru că nu miroseau şi carnea lor părea vie. Erau moarte şi penetrate de nenumărate ori.

Dacă fata de la cazino nu rezita tentaţiei, dacă fata l-ar fi urmat, era şi ea acum moartă, goală şi legată de pat.

Schimbari Majore

Vine o vreme când e necesar să schimbi câteva lucruri în viaţa ta. Iar pentru asta ai nevoie de mult curaj. De câteva luni sunt altfel decât mi-am dorit să fiu. Am luat-o pe un drum despre care credeam eu că mă duce exact acolo unde îmi doresc să ajung. Mare mi-a fost dezamăgirea când am parcurs o bună bucată din acest drum şi mi-am dat seama că am ajuns exact acolo unde nu doream.

Se întâmplă oricui. Acuma e vremea schimbărilor! Şi astfel cu o doză de nebunie, inconştienţă şi încă ceva am reuşit să schimb un lucru. Mai încă puţin, de schimbat încă ceva şi o să fie bine. Răbdarea de ardeleancă m-a făcut să înghit prea multe.

Şi acuma Hai Cu Curajul, Cucule!

Sunt fericită….

Poate preafericită sunt…

Am cea mai frumoasă familie, cele mai tari surori, un tată de nota zece şi o mamă frumoasă. Am prieteni buni, pe care mă pot baza cu care pot vorbi orice. Am un job onest, fac ce îmi place. Şcoala ma învaţă lucruri noi şi utile. Mănânc ce vreau, pot să fiu unde vreau. Sunt fericită, domnule! Tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit…În plus mi-am simplificat viaţa. Fără stres, gânduri iluzii deşarte…sunt cea mai fericită!

IMPERE

Ceva ca lumea, nu altceva! Ca întotdeauna, băieţii de la Implant pentru Refuz au făcut un spectacol pe cinste.  Vita i-a energizat din nou pe timişoreni. Am fost plăcut surprinsă că l-am văzut din nou pe Ochelari alături de IMPERE, dat fiind faptul că anul trecut în martie, el  a încetat colaborarea cu trupa. În fine atmosfera, exprimându-mă banal, a fost incendiară.

Lasă-ne!!!

Mă laşi cu Fratelli şi cu Heaven? Te rog!

Nu ai tocuri? fustiţă? kilu de fond de ten pe faţă şi sprâncene desenate? du-te în Heaven şi în Fratelli şi o să te simţi excepţional… ca o PARIA. Sute de oameni o sa întoarcă moaca după tine şi o să se întrebe ( ceea ce e foarte bine… mai gândesc şi ei) De Unde Dracu’  ai Aterizat? Doamne cum să îţi ghete, blugi şi un maiou şi să ai faţa aşa de ştearsă.. adică, te rog frumos, tu mergi la baie şi chiar faci pişu,  nu te duci ca să îţi “reîmprospătezi”  machiajul…GOD vorba aia?

Ei vin din Fratelli sau din Heaven şi tu? tu te-ai simţit extraordinar la karaoke, în pub sau în rockotecă. Ei privesc în jur, nu se citeşte nimic de pe faţa lor pentru că nu zâmbesc decât dacă le iese banu şi au audi de mare clasă. Rânjesc eventual când văd o pipiţă beată… atunci într-adevăr pot să doarmă liniştiţi au avut o seară perfectă. Se duc acasă şi domnul şi doamna şi îşi pun pe hi5 pozele pe care le-au făcut în Fratelli sau în Heaven pe WC. Da cam asta e toată filosofia…

Iar tu calmă…zâmbeşti. Te simţi extraordinar!

Cu sinceritate îţi spun, îmi era dor…

Buget de austeritate! Am uitat câtă voluptate există în viaţa unui student, când nu mai are nici un ban, econimiile i s-au terminat iar mâncarea a dispărut parcă din senin. Şi atunci ce faci?

Îţi faci un plan! La colega ta de cameră nu poţi apela că e săraca şi ea e… familia ştie că mai ai lei, iar tu eşti în concediu de ceva vreme.. asta înseamnă NO MONEY.

Ziceam de plan, păi în asemenea condiţii este necesar un plan. Etapa căutării prin buzunare  a trecut de două zile deci urmează inventarul. Câtă margarină mai ai în frigider…. şi cam atât. Da, se pare că doar margarină mai ai în frigider.

Ok, ce ne facem cu ieşitul în oraş? Nu mai ieşim evident…profităm că e perioada examenelor şi putem spune liniştiţi că nu mai ieşim în oraş pentru că e probabil cea mai grea sesiune din toţi anii( fără bani, cum dracu nu?).

Ultimii bani s-au dus pe o sticlă de lapte şi o pâine, noroc cu prăjitorul că nici nu îţi dai seama cât de veche e felia. Adio suc şi apă plată, bem doar ceai de acum înainte iar când margarina se va termina schimbăm meniul… ori dulceaţă ori slănină cu ceapă… oricum viaţa ta socială e într-o mega pauză.

Criza financiară se termină când te întreabă mama ta duios: mai ai bani, dar sincer? La care evident tu nu rezişti tentaţiei şi îi spui : sincer… nu!

S-a terminat aventura!

E sâmbătă seara…nu te poţi clona…

Fizic, cum poţi să fii în acelaşi timp în 4 locuri?

Greu!

Ai două zile de naştere, o cântare şi un show time…să nu mai adaug că sesiunea ne mănâncă tot calciul din trup.  Aşadar eu una mi-am făcut un plan ca să rezist la tot. Am dormit până la 12, trezirea aşadar, am urmat tabieturile de dimineaţa întocmai, apoi prânzul, vreo două cafele şi deja e ora 17:30… ok. Primul chef la ora 18. Începe mobilizarea, ajung acasă să mă pregătesc, încep cu un scurt somn. Mă descalţ şi mă arunc în pat, am avut o zi grea, sunt obosită, mi-e tare somn. Maria începe să se aranjeze, îmi spune că 10 minute sorămea ajunge, să nu îmi fac probleme. Dorm.

Cioc, cioc. Doarme… Vrei o bomboană? Hmm ce dulce e!

Vio, Vio trezeşte-te ne aşteaptă Larisa!

Deschid un ochi, dă-mi şi mie o bomboană!

Nu mai am… am avut doar două…am crezut că dormi…

Nu mai ai niciuna?

………

Ok. ihuuuuu CHEF…toată lumea bere, vin, ţigări….eu suc…ma confruntam cu o mare durere de cap…paracetamol.Oki Doki. Poze…ihuuuuu

Bun. Al doilea chef…ihuuuuuuuu la mulţi ani!!!!!!! Sună telefonul: hai la o cântare, zic nu pot sunt la chef, se insistă: haiiiiii, adu măcar chitara, vine un prieten şi vrea să cânte… oki doki. Fug acasă iau chitara şi plec.. alt chef…îmi las chitara pe mâini bune, stau preţ de un cântec şi plec. Ihuuu chef. La show time nu mai am cum să ajung… asta este. Stau două ore, fac poze, râd, glumesc, pozez, plec la cântare, am promis că o să mă întorc.

IEiiiiiii Roma! trei chitări, bere pe masă, ciocolată caldă în faţa mea. Şi cântăm.. două ore. sună telefonul: hai înapoi la chef, adu şi chitara. Oke.. fug. Altul fuge după mine.. nu plecaaa, eu : plecccc, el: nuuuu şi aşa am ţinut-o un sfert de oră, eu plecam, el mă lua pe sus şi mă aducea înapoi…m-am luptat, am plecat.

Ihuuuuuuuuu, iar chef. Intrăm în bucătărie şi cântăm la chitară, nebun de alb, ihuuuuuuuu. Mergem în cameră, începem să cântăm şi să dansăm Marrrrcelaaaaa, haide nu fi supărată……muzică, dans, alcool nema…

Plecăm e târziu… pe stradă ne întâlnim cu cei care au fost la cântare.HIIIIIIIII stai nu trece strada că vin maşinile. Oke!

Hai acasă e târziu, luni avem examen Maria. Mâine, adică azi învăţăm, nu mai ieşim din casă.

E grele să fii studentă…

Durerea femeii

După 25 de ani fiecare femeie se ofileşte, pe când bărbatul după 25 este în floarea vârstei. Ca un regret pentru ceea ce vine… o piesă prea tristă despre destinul femeii absolute.

Pismo

Mult timp m-am gândit despre ce să scriu.

Te vizez tare des, nu te mai recunosc.

În acea parte a universului unde plouă şi ninge,

Iar fug împreuna cu tine.

Peste munţii lacrimilor şi ochilor noştri,

Aşteaptă, înnebunesc aici fără tine de fiecare dată.

Aici nopţile nu se sting luminile şi parcă în nebunie se repetă zielele,visez.

Şi iar e iarnă, nimeni în jur.

Adio, nu fi tristă.

Peste munţi ai lacrimilor şi ochilor noştri, aşteptă-mă ,

Eu înnebunesc aici fără tine.

Peste aceşti munţi ai lacrimilor şi ochilor noştri,

Îţi scriu: înnebunesc aici fără tine!

Pismo

S-a stins Grigore Vieru…

Am avut onoarea să îl cunosc. L-a întâlnit nu o data, ci de două ori şi de fiecare data în momente de încărcătură impresionantă. Prima dată la o manifestaţie oarecum ilegală în care românii şi moldovenii au plâns pe umărul celuilalt. A doua oara a fost şi mai incitant. Eram în Chişinău şi împreună cu poetul am plecat spre Mileştii Mici sa închinăm un pahar de vin cu combatanţii din Transnistria. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Îmi iubesc chitara!

Îmi iubesc chitara.
Când am cântat prima oară la ea am plâns…de durere. Acum mor, mă topesc când îi ascult sunetele. Sunt deosebite. Îmi iubesc chitara nespus de mult şi de fiecare dată când mă mut am grijă de ea să nu se zgârie. Am grijă mare de ea…din toate lucruşoarele la care ţin, chitara mă unge la suflet.
PS: chitara mea are o istorie…

Ani de liceu

De Him îmi aduc aminte din liceu. Opt ani de zile am ascultat Him până la refuz. Aveam toată discografia, îmi petreceam timpul ascultând, traducând, simţind, visând pe versurile lor şi mă supăram teribil dacă cineva susţinea că e mai mare fan decât mine. O adevărată obsesie de puştoaică. Astăzi am ascultat din nou şi mi-am amintit trăirile.
Toate fetele l-au iubit pe Ville Valo! Hehe după ce am crescut mi-am dat seama ca mai bine zic pas, de parcă am avut vreodată de ales.
În fine ştiu că făcusem un pact cu mine că dacă vine Him în România fug de acasă pentru ca să merg la concert. Him a venit, eu nu m-am dus pentru că aveam obligaţie să particip la o nuntă într-un restaurant infect.

EL: ai iubit vreodata ?
Ea: da
El: si cum a fost? a fost bine nu? cunosc sentimentul am iubit si eu
si poti sa o intrebi pe elene cat de mult am iubit o fata dar fata pe care eu eram dispus sa o iau de nevasta m-a intepat
Ea: si ce s-a intamplat?
EL: fata cu care eu vroiam sa imi indeplinesc visele,fata nu a stiut ce vrea de le viata, s-a cuplat cu unu valiu broasca, super smacher de la noi din oras, umbla numai cu vali ceacarescu, smecheri tari in noras
la toata lumea e frica de ei
Ea :asa is fetele
El: dar mie nu mi-era, pt k iubeam si vroiam sa fac tot pt ea
Ea: trist
El: ti-am spus si mai demult mi se pare, eu mor de oftica k a disparut romantismul, k nu mai exista dragostea, oamneii nu stiu kt de frumoasa poata sa fie o poveste de dragoste
Ea: asa e
El: eu credf k daca sta o fata cu ei k vezi doamne in seara asta au fost zmei in club si maine nu au o chifla in stomac sunt realizati
dar nu….
fie k e bine si avem de toate, fie k e rau si nu avem nimic, suntem noi 2 si ne sprijim k poate in seara asta mancam paine cu ceapa
dar maine seara mancam numai gratar cu icre negre si bem numai whiskey
dar asta e cu totul altceva…
sincer …..
din ce am vb cu tine pe mess, cu toate ca nu am vb prea mult imi place felul tau de fi si de a gandi, abia ast sa ne intalnim…
si sa iti mai zic ceva…am sa imi iau in gheozdan un rand te tzoale si mancare pt o zi si sa plec in lume, fara o destinati e anume, sa fii singur fara grija zile de maine
Ea: asa sa faci draga
El: sa nu-ti pese de nimic

Cea mai tare conversatie pe care am citit-o vreodata. Problema baiatului e cam nasoala.. dar faza ca imi place felul tau de agandi cand fata (ea) a raspuns doar cu da asa este sau trist, m-a facut sa nu ma mai opresc din ras…..

Depresia

Ce poate fi mai trist şi mai comic decât să cazi în depresie când mai sunt doar câteva zile până la sărbătorile de iarnă?
Într-adevăr e deprimant să ştii că toată familia se adună acasă, mănâncă sarmale,colindă şi petrec aşa cum se cuvine, însă Fără tine. Tu trebuie să stai la serviciu, nu că asta ar fi problema, problema apare atunci când te întorci de la lucru şi găseşti casa goală. Ai un brad în sufragerie care luminează zi şi noapte, bucătăria e decorată frumos cu globuri şi ghirlandă, dar eşti singur. Ce poate fi mai dureros pentru un om decât singurătatea? Şi nu e vorba de asta, oricum tot anul ai fost singur, dar sărbătorile îţi pun capac. Bucuria Crăciunului mai e umbrită şi de faptul că ajungi în ajun acasă şi moşul nu a venit la tine… Ce poţi să faci atunci? Intri în depresie. Plângi, tremuri, nu eşti în stare să suni pe cei dragi că te bufneşte plânsul şi sughiţul. Ce faci în aceste momente? într-un oraş în care eşti străin şi care te primeşte în el numai dacă eşti de gaşcă, dacă bei şi dacă eşti un bun orator. Tu în acele momente nu ai chef să bei, defapt de mult timp nu mai bei, ţi-ai dat seamă că nu ţi se potriveşte, de socializat nu îţi arde, te-ai săturat să fii tot timpul drăguţ. Eşti de ceva ani în acest oraş nenorocit şi în acest timp ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să cunoşti cât mai multă lume şi să te recunoască, ai reuşit acest lucru. Acum ţi se face greaţă când îţi dai seama câte ai sacrificat. Te-ai vândut comercianţilor de suflete.
Eşti singur. Îţi dai seama că ai procese de conştiinţă pe diferite teme, moşul nu vine la tine iar în frigider ai câteva sarmale trimise de mama ca să simţi şi tu spiritul Crăciunului
Sărbători Fericite, oameni buni!

Recenzia

Tragem linie şi adunăm, se mai termină un an. Cu multe bune, cu rele… multe experienţe şi trăiri. Când stau şi mă gândesc câte am trăit în 12 luni nu îmi vine să cred. Acuş împlineşte şi blogul meu un an. Cred că aşa a început şi anul meu cu Viotrela. Viotrela e o fată, ciudată, nu tristă sau melancolică, cum poate pare. Viotrela e ok, garantez eu pentru asta. Are umor negru, umorul este arma ei, aşa înceacă să se educe şi să gândească. Viotrela este Viotrela.
Eu am început acest an cu Viotrela şi simt că o să mai rămân cu ea multă vreme, mi-e dragă.
Am trecut peste sesiunea din iarnă cu ajutorul hamburgerilor de la Napoleon şi cu ajutorul lui Ovi care ieşea la 5 dimineaţa cu mine să căutăm o cafenea deschisă. Am cunoscut oameni pentru o singură seară. Am socializat.
Apoi Jimbolia, cea mai frumoasă experienţă cu colegii de facultate, de până atunci. prietenii ştiu de ce:D.
Apoi am zburat spre Chişinău, m-am îndrăgostit de ţinuturile din Basarabia şi am promis că mă voi întoarce cât de curând. E minunat la ei, la moldoveni, am simţit multă dragoste şi milă, am plâns alături de ei.
Apoi ziua lui tata. La mijlocul nopţii am ajuns în Abrud cu Cris, Dan, Lore şi Ovi, cu tort mare. L-am văzut pe tata plângând…
Paştile. Am fost la Roşia, la Fân Festul pustiu. Şi am sărbătorit la Bubu cu clătite ca pe vremuri, cu vin cu Yoyo şi cu Cristi…
Apoi demisia de la radio.
Apoi sesiune din nou. În sesiunea de vară am fost călător CFR. Lăsam totul şi mergeam oriunde pentru un concert fain.
La Street Delivery am recitat şi am dansat…funky guru
Apoi Opinia Timişoarei… cea mai caldă redacţie în care am călcat.
Apoi Tvt 89. Cu toate că mi-am jurat că nu voi lucra într-o televiziune niciodată…hehe uite că lucrez de aproape şase luni de zile. Ultimele luni ale acestui an au fost cele mai solicitante…mulţi au plecat, puţini au rămas. Sunt ardeleancă şi am răbdare. Este timp.
Am fost dusă de un Leon la părinţii mei…primul concediu din viaţa mea.
Am dansat şi am cântat cu sora mea în pustiu, pe Dealu Mare…era întuneric beznă şi mirosea a iarnă.
Să nu uit, Pandi s-a ţinut de cuvânt şi m-a dus la Periam. Acolo ne-am măsurat muşchii cu Cristi Minculescu şi am fotografiat picioarele solistei de la Noha, pentru băieţii mei care erau prea fermecaţi.
Am ajuns şi în locul perfect din această ţară, pe malul Dunării la Dubova.
În acest an l-am cunoscut pe M.
Iar acum sunt în concediu medical… anul meu se termină cu o pneumonie…
Şi să nu uit…am fost prezentă cam pe la toate concertele şi festivalurile de pe malul Begăi.
Deci am realizat multe anul acesta, pot să trec în noul an liniştită. Un singur lucru trebuie să mai fac… să ajung la mare,
La mulţi ani tuturor!

Stop Leapşa

am mai primit încă o leapşă… la asta răspund, e singura şi ultima leapşă. Stop Leapşa

Reguli: răspundeţi la întrebări şi înlocuiţi orice întrebare nu vă place cu una originală de-a voastră.

1. Dacă partenera/ul te-ar înşela cum ai reacţiona?
eu am un defect, sunt ardeleancă…sunt foarte răbdătoare, poate a avut un motiv întemeiat…………..zic şi eu

2. Dacă ai un vis ce ai dori să se împlinească, care e?
să fiu la mare cu cineva

3. Al cui fund ai vrea să-l loveşti cu sete?
fundul nimănui

4. Ce-ai face dacă ai avea un miliard de dolari?
i-aş da la tata, nu ma pricep să administrez bani

5. Prietenul cel mai bun va fi întotdeauna cel mai bun?
Întotdeauna
6. Ai fost vreodată îndrăgostit de două persoane în acelaşi timp?
Tu nu?

7. Cât timp ai aştepta după persoana pe care ai iubit-o?
cât trebuie
8. Dacă ai câştiga la loterie ţi-ai abandona slujba?
Nu, categoric.

9. [New] Numeşte cinci celebrităţi cu care… NU …te-ai prosti prin camere de hotel.

10. Ce anume te stoarce de viaţă?
eu
11. Cum te vezi peste 10 ani?
departe, făcând ceva important

12. Care e cea mai mare frică/fobie?
nu am

13. Ce fel de persoană crezi că e cea care ţi-a dat leapşa?
Roxi http://roxid.blogspot.com/2008/11/trebuie.html trebuie să înveţi să miroşi oamenii

14. Ai prefera să fi singur şi bogat ori căsătorit, dar sărac?
niciuna dintre variante
15. Care e primul lucru pe care îl faci când te trezeşti?
ma uit la telefon
16. Ai dat totul într-o relaţie?
Aha

17. Cariera e importantă pentru tine?
Aha
18. Ai ierta şi uita un lucru pe care ţi l-a făcut cineva, oricât de teribil ar fi?
da
19. Preferi burlacia sau confortul unei relatii?
nici burlacă nici într-o relaţie confortabilă. Vreau scântei hihihihi

20. Dă leapşa la 6 oameni.
Jur că nu am chef:D

dear God

A lonely road, crossed another cold state line
Miles away from those I love
Purpose hard to find
While I recall all the words you spoke to me
Can’t help but wish that I was there
Back where I’d love to be, oh yeah

Dear God the only thing I ask of you
Is to hold her when I’m not around
When I’m much too far away
We all need that person who can be true to you
But I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again, oh no
Once again

There’s nothing here for me on this barren road
There’s no one here while the city sleeps
And all the shops are closed
Can’t help but think of the times I’ve had with you
Pictures and some memories will have to help me through, oh yeah

Dear God the only thing I ask of you is
To hold her when I’m not around,
When I’m much too far away
We all need that person who can be true to you
I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again oh no
Once again

Some search, never finding a way
Before long, they waste away
I found you, something told me to stay
I gave in, to selfish ways
And how I miss someone to hold
When hope begins to fade…

A lonely road, crossed another cold state line
Miles away from those I love
Hope is hard to find

Dear God the only thing I ask of you is
To hold her when I’m not around,
When I’m much too far away
We all need the person who can be true to you
I left her when I found her
And now I wish I’d stayed
‘Cause I’m lonely and I’m tired
I’m missing you again oh no
Once again

Ps: Distanţa dintre 2 oameni este 6 persoane. Kilometrul e doar un obstacol.

Scrisoare către Moş Crăciun

Când trebuia să vină Moşu” Culaie, mi-am murdărit bocancii numa să nu vină la mine. Îmi era frică de cadoul pe care putea să mi-l lase. Eram sigură că nu o să îmi placă, din această cauză am adoptat această metodă. Deci am scăpat de Culiţă. Ce mă fac acum cu Moş Crăciun?
Păi unu la mână, anul acesta nu împodobesc brad, nu că nu mi-aş dori, dar anul acesta nu am brad. Dap cred că doar eu şi cei săraci nu o să avem brad. Nu ştiu dacă la mine se pune problema sărăciei, însă dacă stau să mă gândesc nici nu îmi permit un brad. Nu se pune problema sărăciei totuşi. Eu nu împodobesc bradul anul ăsta, deci moşu nu are unde să îmi lase cadoul.
Acum doi la mână. Ce să îmi aducă mie moşu? Eu aş vrea să îi scriu, dar cui să îi trimit scrisoarea? Aş putea să apelez la prieteni, să o ducă ei la moş sau să îmi îndeplinească ei dorinţa. Greşit. Nici moşu, nici prietenii nu pot îndeplini Dorinţa.
Dorinţa mea nu se poate îndepli pentru că nu am 11 ani.

mi s-a întâmplat şi mie!

Întotdeauna m-am luptat cu viruşii singură fără ajutorul medicamentelor. Adică la mine chiar funcţiona zicala:în şapte zile îţi trece dacă faci tratament altfel te ţine o săptămână. Ei, până acuma la mine una a ţinut acest principiu al vindecării. Am făcut pneumonie, eu, care nu am făcut niciodată, eu care duceam o răceală o iarnă întreagă şi nu aveam nici pe dracu. Acuma m-a lovit cu tunul, nu ştiu cum să mă adun şi mi-e ciudat că nu mă pot ridica din pat, transpir din 5 în 5 minute şi tuşesc ca o tebecistă. Da, m-a prins şi pe mine. Doctorul m-a asigurat că nu o sa crap doar să mă ţin de tratament şi peste 2 zile ne vedem la control, zic ieşim la o cafea, el zice dacă e mai grav îţi schimb tratamentul si concediu medical, la care eu zic ok. Măcar m-a asigurat că nu o să crap, hehehe azi noapte am crezut că mor, colega de cameră nu a putut să doarmă din cauza concertului de başi. Aşadar m-a prins dar n-o să crap! O săptămână plăcută!

Să nu uităm ce înseamnă a 12

Cei tineri să nu uite, cei bătrâni să nu îşi piardă memoria!
Şi fiindcă pentru români luna decembrie nu e doar luna cadourilor vă invit să urmăriţi

LIBERTATEA în ziua de azi nu mai are sensul pe care l-a avut în 89.

Şi pe final o melodie care unge întotdeauna sufletul unui român, fie că e timişean, bucureştean, ardelean, basarabean

” Foarte frumos, cred ca ar trebui sa-l pui pe blog, de ce nu, face parte din tine, eu nu vad de ce sa nu il pui, m-am saturat sa trebuiasca sa ne ascundem si sa ne prefacem ca suntem mereu fericiti peste poate”  Celia D.F.

Asadar la insistentele ei, l-am postat, insa nu pentru mult timp…

Cititi povestea unei femei pe care am cunoscut-o recent:

” Se rupe sufletul in mine, am inceput sa cred in vraji.  Par ok, nu sunt ok! nu sunt vioaie,  imi vine sa plang si mi-e greu sa izbutesc. Nu am crezut ca o pasiune, un sentiment ma poate darama precum aceasta a facut-o. Dorul imens pe care odata il simteam a fost dintr-o data ucis. Nu mai este frumos ca la inceput, cand zambeam, cand ma simteam frumoasa si bine in persoana mea. Acum sentimentele sunt exact la polul opus: tristete, frustrare, invidie , gelozie. Ma roade, ma macina si ma dezumanizeaza. Se rupe sufletul in mine si greu imi gasesc energie sa ma ridic din nou. Mi-e greu, mi-e al dracului de greu! nu imi explic .. de ce? de ce m-am comportat asa?  totul era ok, a trebuit sa las acel sentiment urat sa imi intre in suflet si in cap? iubirea nu e un trofeu!

Incerc sa ma descarc si nu stiu cum.

La prieteni nu pot sa le impartasesc starea in care am ajuns. Nu vreau mila. Vreau sa pot sa ma refac, sa trec si pe asta.  Am incredere ca o sa fie bine, trebuie, e un moft de al meu. Am trecut si prin situatii mai delicate, nu poate acest lucru sa ma darame sa ma distruga. Cert e ca am descoperit multe lucru pe care le-am uitat, am descoperit ca pot iubi si ca pot sa vad si altfel. Si totusi iubirea mea se transforma in ceva ce eu nu vreau, se transforma in ura, si urasc acest lucru. Nu vreau sa urasc si totusi, sufletul doar asa se poate razbuna, e singura cale. Si ma lupt, ma lupt cu mine si incerc sa fie totul bine.

In loc sa pastrez sentimentele frumoase de la inceput, incep sa transform totul, sa ii dau o forma cat mai oribila. Poate din incercarea mea sa uit fac asta, inconstient , efectiv refuz sa imi amintesc acele clipe, si nu inteleg de ce, pentru ca a fost exact tot ce mi-am dorit, poate chiar mai mult.

Am nevoie de timp, s-a consumat totul, nici praful nu a mai ramas. Imi vine sa strig ,sa sparg ,imi pierd mintile, nu mai pot si nu mai vreau mi-a ajuns. MINT. Tanjesc, tanjesc dupa tot ce am simtit si vreau sa simt din nou. Simt.

a inceput dintr-o data si s-a terminat asa. a inceput cu o tigara si s-a terminat cu un sarut.

ma uit la la chitara si ma doare.”

n-am nici cap n-am nici batistă

Jurnalista Feministă,

n-am nici cap n-am nici batistă,

Şi îmi curge gându-n vale

Şi n-am cap să spăl noroaie.

Femeile au devenit devoratoare. Ocupă posturi de conducere, pe plan politic sunt foarte bine văzute şi apreciate pentru că sunt femei şi nu neapărat pentru că fac lucruri bune.

Poftiţi la gândit. Puteţi chestiona normele ce există  şi sunt luate de bune. Bărbat sau femeie, voi, nu mai înghiţiţi idei  preconcepute şi analizaţi. Interacţionaţi şi găsiţi soluţii de a vă îmbunătăţi viaţa.

Automat când pronunţi cuvântul magic feminism toate femeile sar în sus şi vorbesc despre discriminare, ori nici nu mai e vorba de aşa ceva în lumea în care trăim. Ba mai mult este chiar o binecuvântare că eşti femeie în această societate. Este important e ca fiecare dintre noi să analizăm, să trecem prin filtrul nostru personal toate ideile şi abia apoi să adoptăm o opinie. Este un joc de inteligenţă. Dacă nu am participa la acest proces am fi doar nişte papagali care repetă ce a spus stăpânul. Ori dacă femeile chiar cred în feminism trebuie să o facă subtil. Nu este elegant ca atunci când un bărbat nu îţi împărtăşeşte ideile să sari în sus ca o ţaţă şi să îţi impui principiile acuzând pe domn că este misogin şi nu ai ce discuta cu el.

Şi până la urmă doi oameni nu sunt egali niciodată. Idiferent că e femeie sau bărbat. Acum avem drepturi egale cu bărbaţii ce mai vreţi? matriarhat? atunci nu ar fi vorba tot de discriminare?

Adevărul că s-au schimbat multe în epoca noastră. Pe vremuri bărbatul îi făcea curte femeii iubite. Acum femeia agaţă bărbatul în club. Ne simţim foarte puternice, nu?

Ne place să conducem maşina, în loc să ne bucurăm că suntem purtate, că ni se descoperă peisaje frumoase.

Ne place să fim bărbate… iar unii bărbaţi chiar acceptă chestia asta, se lasă, se complac, fac pe gospodina, se declară fericiţi, iubita câştigă mai bine, de ce să mă mai lupt şi eu? avem tot!

Trezirea oameni buni, că ne uităm valorile! uităm cine suntem…

Instaurez un sens part 5

Am uitat planul de instaurare.

Nu mai instaurez nici un sens… pentru ca nu are sens. Dorm. Pentru ca a dormi inseamna a muri, asta imi spunea un prieten cand i-am zis ca ma simt prea bine. Dorm. Mor. Apoi ma trezesc si acelasi lucru. Rutina. Mor. Inviez. Ma trezesc. Dorm. Ajunge cu sensul. Nu mai caut. Dorm.

Spune-mi cum vrei!

Poţi să faci cu mine ce vrei, poţi să mă faci în toate felurile! Atât timp cât eu îmi fac treaba şi reuşesc să te enervez astfel încât ceea ce iese din tine e de un cel mai sincer adevăr, îmi spui ceva ce crezi cu adevărat cu mine poţi să mături pe jos. Poţi să îmi spui cum vrei, poţi să mă înjuri, poţi să spui ce vrei. Mi-am dezvoltat o chestie pe care nu ştiu cum să o numesc. Atât timp cât îmi ating scopul şi îmi spui tot ce mă interesează, persoana mea nu mai contează. Poţi să mă urăşti, cu siguranţă nu o să mă iubeşti. Când te sun te strâmbi şi îţi tremură mâna pe telefon. Răspunzi că nu ai ce face. Mă primeşti, mă inviţi şi la cafea. Poate refuzul meu categoric te face să crezi că sunt o scârbă, nu eşti prima persoană care crede asta. Apoi începe, interogatoriul. Ţi-e frică, ştiu. Vezi că nu zic nimic, notez, nu intervin. Te uiţi speriat la mine,  oare fătuca asta a priceput ceva din ce i-am zis eu ori gândeşti că poţi să îmi spui orice că nu oricum nu pricep. Poţi să îmi spui oricum, vorbesc răstit la telefon, te iau tare, acuma domnule acuma, nu mâine nu poimâine, atunci e prea târziu. Ţi-e frică, ştiu. Din această cauză vorbeşti urât sau rânjeşti la mine şi mă inviţi la masă. Poţi să îmi spui oricum. Te Refuz

Câteva ore…moare

A trebuit să moară ca să îmi dau seama cât de dragă mi-a fost această persoană…

Cu 30 de minute înainte să moară am ajuns la spital. Am întrebat:cum e? Răspunsul m-a făcut să mă cutremur. Mi-au zis că e vorba de câteva ore, minute chiar. Doar aparatele o mai ţineau în viaţă, nu mai respira iar inima mai mult stătea decât bătea. Cancerul i s-a împrăştiat în tot corpul.

Trebuia să moară azi. Dacă murea în weekend corpul neînsufleţit ajungea acasă după trei zile. Acasă e departe. A trebuit să moară azi.

Mi s-a făcut pielea de găină. Le-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva. Mi-a sunat telefonul după 15 minute. Am îngheţat când am vazut cine mă sună şi am strigat:Aoleu, Doamne! A murit, Viorela. A murit …când am ajuns la ea în salon…era moartă de 5 minute.

A murit o persoană care mi-a marcat copilăria. Era persoana căreia îi spuneam Buni. Am sunat-o pe Adriana, plângea. O şi vedeam în faţa mea. Sunt sigură că stătea pe prag, peste vale…şi bătea soarele pe ea. Îmi pare rău, nu am cuvinte. E femeia lângă care am crescut…am copilărit.. Dumnezeu să o ierte!

Telefonul nu mai suna!

Viaţă cosmopolitană! ce mai… Cu patru telefoane care sună în continuu şi pe care de obicei le pierd prin geantă. Ele sună întotdeauna la momentul potrivit:când lucrez, mănânc şi dorm. Cel mai mult îmi place că sună când sunt la duş pentru că nu le aud.

M-a cuprins o teamă adevărată. Sunt o mobilofobă. Telefonul a devenit un element foarte important în viaţa de zi cu zi şi asta mă sperie de-a dreptul. Caut de nebună prin geantă şi întotdeauna, până ce găsesc telefonul care sună, iau în mână toate tâmpeniile, numai ce face zgomot, nu. Asta ca asta, dar când nu iau geanta cu mine le car pe toate şi astfel mă blindez, în fiecare buzunar am ceva ce vibrează. Nu te gândi la prostii! Nu e de glumă… Bine măcar că nu îmi sună toate deodată…ar fi o situaţie critică!

A transformat cineva lumea în ceea ce a fost la începuturi. Oamenii poartă piei şi vânează ca să mănânce. Stau la foc şi atât. Fac baie fără gel de duş şi astfel nu poluează. Nici măcar nu fumează şi mânâncă făra conservanţi, numai naturel…

Femeile sunt păroase iar bărbaţii, războinici.

Nu există căsnicie. Acum oamenii se iubesc atunci când le vine. Au uitat de sentimentul profund. E doar plăcere. Totul e carnal. Fac şi copii, nu mai există avorturi. Nu există doctori, doar vraci şi vrăjitoare. Nu există Dumnezeu şi astfel nici biserici. Nu există reguli. Toată lumea face ce vrea. Nu există ruşine iar codul bunelor maniere nici nu a fost inventat. Copii trăiesc în junglă. Învaţă de la cei mari să prade. Să se lupte, să supravieţuiască.

Apare o tânără de 17 ani. Într-o rochie strânsă pe talie şi peste sâni. Foarte strânsă încât i se vedeau vinişoarele, cu umerii goi. Culoarea rochiei nu contează, important e că avea pălărie.